Pagini

După castanul porcesc, teiul este arborele care se folosește mai mult pentru umbrirea străzilor din orașe. Crește iute și regulat. Dă umbră deasă și mai ales aromește aerul, prin luna lui iunie, cu mireasma blândă și dulce a florilor sale. Trăiește mult, așa încât nu e nevoie să fie des înlocuit.

Trunchiul teiului, în tinerețe drept, e îmbrăcat cu o coajă netedă, strălucitoare, ce se poate desprinde lesne de lemn, ceea ce copiii știu, făcând fluiere și șuierători din crengile de tei puse în Duminica Mare la intrarea în casă.

Teiul bătrân are coaja crăpată în lung, dar nu prea adânc; crește înalt ajungând și 30 m., și pe lângă trunchiul principal desfășoară o bogată ramificație, ceea ce-i dă o impunătoare înfățișare. Având mult frunziș, pare ca un uriaș balon verde, când stă singuratic la margine de pădure.

Teiul mai...

Lianele noastre. Pădurile ecuatoriale se caracterizează prin liane, care le încâlcesc și mai mult făcându-le nestrăbătute. Lianele sunt odgoane vii, care nu se pot ridica decât susținându-se de alți arbori. Acum se încolăcesc în jurul trunchiului ca un boa, sugrumându-l, acum se aruncă de pe un trunchi pe altul.

Şi la noi nu lipsesc plante de acestea. Prea puţine se văd în desişurile pădurii. Umbra deasă a bolţei de frunzar le-ar încetini viaţa. Se întâlnesc însă la margine de pădure şi mai ales în tufişuri şi curături.

Formează decoruri frumoase în peisajele pădurilor noastre, mai ales prin variaţia de culori a plantei acăţărate, amestecate cu a susţinătoarelor lor.

În interiorul pădurii doar iedera se încumetă să trăiască, îmbrăcând trunchiurile bătrâne cu ghirlanda frumoaselor frunze, verzi şi peste iarnă.

Trunchiul iederii se acaţără prin ajutorul unor rădăcini adventive, scurte, încolăcindu-se adesea...

Nici nu poate fi un nume mai potrivit dat de popor. Gingășia florii e arătată prin diminutivul cuvântului: clopoțel. Numirea evocă însă și deșteptarea primăverii. Floarea aceasta vestește înaintea cocorilor vremea bună, chiar când numai câteva zile de căldură dezmorțesc pământul. Cu câtă precauțiune nu se încumetă să iasă la lumină! Ca să poată străpunge piedica frunzelor moarte ce i-au ținut de cald peste iarnă, planta are vârful ca o suliță. De multe ori se înalță în cap cu frunza uscată pe care a străpuns-o. Grăbită, o ridică în sus.

De sub frunzulița ce i-a servit drept scut și săgeată totodată, se îndoaie gingașa floare pe o codiță subțire, desfășurându-și cele două rânduri de petale albe ca zăpada. Trei petale se răsfrâng în afară. Alte trei, încondeiate cu câte o pată verzuie se țin mai aproape căci drept precauțiune...

Din primele zile ale lui aprilie, la adierile primăverii japoneze, cireșii cu petale roze își arată mugurii. În curând apoi mii de arbori din grădini și promenade se vor acoperi ca de un strat de zăpadă mirositoare – florile. Ziarele anunță ziua așteptată a sărbătorii cireșilor, care, natural, variază adesea cu o săptămână sau două, după capriciile sezonului.

S-a zis cu dreptate de crizantemă că este floarea națională a Japoniei; lucrul e cu atât mai adevărat pentru cireș. O poezie de demult zice: «Vrei să știi ce înseamnă țara lui Yamato? Parfumul cireșului în razele soarelui de dimineață». Un proverb popular îi consacră aceeași stimă și arată cazul pe care îl fac japonezii de această floare: «Printre flori, cireșul are rândul întâi, precum e întâiul samuraiul printre oameni.»

Așa fiind, e ușor de înțeles entuziasmul și înghesuiala de lume, de...