Artă: din Italia Renașterii

Curios maestru, Rafael! Cine a văzut unul din tablourile lui, una din Madonele lui, se înșală când crede că îi cunoaște genul. Nu există numai un Rafael, ci zece – fiecare deosebit, cu altă factură, alt spirit, altă artă. Totdeauna influențat de un temperament mai puternic, Rafael rămâne un îndemânatec care-și mlădie stilul, concepția, factura, până a te înșela asupra adevăratului autor al operei. Rând pe rând, imită pe Perugino, pe Leonardo, pe Michelangelo. Cu o ușurință extraordinară în lucru, cu o adevărată ingeniozitate în gruparea personajelor și compoziția arabescului unui tablou, Rafael a fost, într-o generație de oameni meșteri, acela care și-a cunoscut mai bine meșteșugul. 

Pe el nu l-au turmentat probleme științifice cu aplicare la arta lui, ca pe Leonardo, nu a creat în zbucium, n-a fost torturat de pasiunea uriașă a lui Michelangelo, n-a avut nici spiritul cercetător al unui Pollaiuolo ori Verrocchio, nici firea melancolică și neliniștită a lui Botticelli. Când a început el să zugrăvească, toate rețetele erau descoperite, știute, epoca își formulase deja estetica ei. Rafael nu numai că n-a revoluționat-o, dar, senin, s-a mulțumit să producă lucruri frumoase, fără să facă atenție dacă formula ce o întrebuințează e a lui ori e străină, fără să simtă nevoia unei exprimări strict personale.

Sunt în Vatican, înaintea frescurilor lui. Școala din Atena are restaurări grosolane, care te împiedică de a o privi mai îndelungat. Totuși, o vezi o dată, de două, de mai multe ori – continuu aceeași impresie persistă: frumoasă, o frumusețe rece însă. Deși foarte multă știință, ca totdeauna la Rafael, totuși grupurile acestea atât de savante, atât de echilibrate, te supără. Prefer Disputa Sfântului Sacrament, cu toată compoziția în semicercuri concentrice, cu toată simetria ei arhaică. Incendiul burgului, Parnasul – toate celelalte te interesează mult mai puțin: le lipsește un nimic, nimica toată, sufletul! E oare din pricina vecinătății lui Michelangelo că găsești totul plicticos? Nu cred; alături de stanțele lui Rafael este capela papei Nicolae V, unde, înaintea frescurilor lui Fra Angelico, ai, ca totdeauna, aceeași impresie de ideală fericire. E tocmai această îndemânare neobișnuită care-i strică lui Rafael: nu simți în arta lui nimic intern, profund. Personajele lui, mai totdeauna frumoase, ideale, sunt just la limita de a deveni dulciuri; un nimic le trebuie și ajung zaharicale.

Este însă un Rafael mai consistent, un Rafael care ține fruntea quattrocentiștilor, și din toată inima regreți că nu a rămas în direcția aceasta. E Rafael, autorul portretului Gravida, Madona del Granduca, Madona del Cardellino, Rafael-ul portretelor și personajelor studiate cu o conștiinciozitate de primitiv, cu o pătrundere de caracter și cu o precizie în desen care te face să regreți cu atât mai mult cu cât n-a putut să se sustragă influențelor prea diverse, să rămână ceea ce trebuia să fie.

Dar, în definitiv, impresia aceasta severă ce o avem noi astăzi despre Rafael nu numai că nu a fost împărtășită de epocile anterioare, dar, din contră, el a fost aproape continuu îndumnezeit. Lucrul este explicabil. Noi cerem astăzi artistului, înainte de orice, o individualitate proprie; măsurăm chiar importanța artei unui maestru cu criteriul personalității lui. Precum în personajele unei opere nu ne mai mulțumește frumusețea mai mult sau mai puțin abstractă, ci căutăm, mai presus de toate, o artă de caracter, în care forma plină și precis exprimată să ne sugereze un tip ce poate exista – tot asemenea voim ca și artistul să aibă un temperament precis, arta lui să-mi dea nu impresia unei abilități, ci a unei voințe puternice, a unui temperament care arde de dorul de a se exprima. La începutul secolului trecut nu se cerea atâta originalitate artistului sau a operei, după cum nu se punea preț nici pe caracterul și individualitatea personajelor; nu se urmărea de artiști și nu se cerea artei decât noblețea, frumusețea pură, idealul. Se poate ca epocii noastre să-i urmeze o alta, cu idealuri artistice deosebite; nu-i mai puțin adevărat însă că azi, cu gustul epocii noastre, când, alături de Michelangelo, Rembrandt și Leonardo, pronunțăm numele lui Rafael, simțim o distanță... și ce distanță!

*

Pe Botticelli îl cunoșteam destul de bine din muzeele pe care le vizitasem. Ca freschist, în Italia, nu câștigă, dacă ai văzut cele două frescuri din vestibulul Luvrului. E însă un tablou care, el singur, face cât toată opera lui la un loc, e chiar quintesența operei lui Botticelli. Acest tablou e Primăvara. Îl cunoșteam din reproduceri și mărturisesc că nu era una din operele care mă atrăgeau mai mult. Figurile au ceva silit, grația lor ceva prețios, forțat; mișcările trupurilor, stângace, compoziția colțuroasă. Apoi, în fotografie, văzut de aproape, toate amănuntele îți apar precise, îți dau o vagă impresie de duritate. În sfârșit, după reproducție, nu era tabloul ce-mi plăcea mai mult de Botticelli.

Cu totul altul e sentimentul ce ai înaintea originalului! N-am văzut tablou care să-ți facă o impresie mai deosebită de aceea ce o aveai în fotografie. Rămâi uimit. Toate rezervele ce le făceai dispar înaintea picturii, dar în așa fel că nu vezi nimic decât calități. Ba nici că te gândești să te întrebi pentru ce îți place; te lași legănat de beția visului, căci e un vis ce ai înaintea ochilor, un vis încântător.

Pe fondul întunecat și unit al copacilor, un fond de tapiserie veche, apar cele trei grații în dans ușor, aerian, parcă n-ating pământul. Zefirul adie, Cupidon în văzduh întinde arcul, un adolescent rupe o floare dintr-un copac, o zeiță îmbrăcată ca Ileana Cosânzeana zvârle flori și împestrițează câmpul. Este ea, Primăvara, cu flori pe cap, flori la gât, flori în poală, îmbrăcată cu o haină toată numai flori. În fund, Venera, zeița care prezidează această sărbătoare a ochilor, cu un zâmbet melancolic face un gest cu mâna dreaptă, un gest ușor, ca să nu tulbure visul acesta dumnezeiesc; totul e trecător – și flori și grații și dragoste...

Ei bine, această misterioasă impresie o datorim numai culorii. E atâta armonie între fond și figuri, atâta ritm în gama culorilor, atât de nuanțat echilibrul lor sobru, încât uiți tot: nu mai vezi nici prețiozitatea gesturilor, nici mișcările colțuroase și silite, nici pântecele disgrățios al Venerei, nici mișcarea comună a nimfei prinsă în brațe de Zefir; ești cu sufletul, cu inima numai în admirație și, de ai putea, ai dori s-o revezi în fiecare zi. Primăvara explică de ce moda a pus în primul plan numai pe Botticelli, din toată pleiada quattrocentiștilor.

*

Iată un artist diametral opus lui Botticelli, deși contemporan. Pe când Botticelli e un rafinat, un spirit cultivat, bolnăvicios și de multe ori artificial, Ghirlandaio rămâne tipul robust, sănătos, meșteșugarul care n-a avut timpul nici posibilitatea să devină un humanist, dar care, în schimb, a avut o putere de observație extraordinară, un geniu realist, care are un loc de cinste între cei mai mari maeștri ai timpurilor. Pictura lui îți prezintă de multe ori crudități de tonuri, violențe de roșu, durități care ies din tonalitatea tabloului; ce desen precis însă, în schimb ce formă robustă și plină de caracter! Rezerva ce o faci la unele din picturi dispare înaintea frescurilor – Ghirlandaio este mai ales un freschist. Nici unul dintre quattrocentiști n-a posedat mai bine ca el meșteșugul de a zugrăvi al fresco; nimeni n-a pus pe zid portrete și tipuri de caracter cu atâta precizie, atât de pătrunzător văzute și desenate. Observator neîntrecut, el nu se încurcă în teorii filozofice, ca Botticelli, nu zugrăvește o lume fără de prihană, ca Fra Angelico. El nu zugrăvea decât ceea ce vedea și cum vedea; subiectul religios la el nu era decât un pretext pentru a reda portrete și viața de toate zilele. Capelele Sassetti și Tornabuoni sunt exemple tipice.

Sunt pentru a nu știu câta oară înaintea Cinei lui din Ognissanti. Concluzia, dacă m-aș încerca să dau una, e că se menține și după ce l-ai văzut pe Leonardo, și cred că e cel mai extraordinar lucru ce-l poți spune despre un tablou. Cina lui Leonardo are un caracter mai generalizator, mai simbolic; gesticulația personajelor face drama mai vizibilă, fiecare tip e sintetizarea unui anume caracter – este, cu un cuvânt, o operă mai profundă, mai definitivă, e Cina de taină.

Ghirlandaio e mai intim, e realist; figurile lui sunt pescari simpli, naivi, nu sunt apostoli cu putere de Dumnezei, ca la Leonardo. Dar ce sinceritate simți în figurile lor simple, ce energie sub frunțile acestea aspre, bătute de vânt! Aceeași emoție îi cuprinde pe toți, ca și la Leonardo, la cuvintele Domnului; nu au însă caracterul de vijelie, ca în tabloul din Milano. Unii sunt revoltați, alții îngroziți, alții pe gânduri. Sfântul Petre întreabă cu dosul mâinii pe Iuda din fața lui: – Tu ești, canalie, nu poate fi altul?

În adevăr, dacă vreodată a fost zugrăvită obrăznicia, atunci ea e în tipul acesta al lui Iuda. Cu capul sus, semeț, mâna rezemată pe genunchi, sfidează pe Sfântul Petre: – Da, eu sunt! Ce poftești? (Ce păcat că figura lui Christ a fost refăcută de... Carlo Dolci!)

*

Pentru Michelangelo, pictor, nu prea aveam mare entuziasm. Fie că-l înperechiam în mintea mea cu contemporanul său Rafael, fie pentru că aveam un fel de prejudiciu, căci fusese prea mult cântat și de o epocă puțin simpatică; mai probabil încă din pricina impresiei ce-mi lăsaseră niște copii, care se păstrează, cu o ridiculă sfințenie, în galeria Schack din München și de care nu presupuneam să fie chiar atât de proaste. Toate acestea mă făceau să am pentru el un entuziasm măsurat. Mărturisesc că în Capela Sixtină am intrat nu numai cu multă curiozitate, dar și cu oarecare îndoială.

Pereții sunt zugrăviți de maeștri iluștri – și toți s-au întrecut să-și arate tot talentul pentru un așa loc distins. În special Ghirlandaio și, mai ales, Perugino au capodopere. Apoi Botticelli, Pinturicchio, Cosimo Rosselli, toate nume ilustre pentru care totdeauna nu poți avea decât o nemărginită dragoste. Cu toate acestea, când ți-ai ridicat ochii în sus, spre tavan, unde se zbate, clocotește o lume de uriași, unde gesturi violente alternează cu figuri senine, frunți concentrate în gândiri profunde, alături cu mușchi gata să intre în acțiune; când ai cuprins cu privirea lumea aceasta de profeți și sibile, dintre care, ca o vijelie, apare Dumnezeu – Jahovah biblic – atunci uiți și pe Perugino și pe Ghirlandaio și pe Botticelli, îți par toți mărunți, ești strivit de puterea uriașă a acestui geniu formidabil!

Prima zi: a făcut Dumnezeu lumina; a doua zi: cerul și pământul; a treia zi... Sunt vorbe atât de banale, că nu le mai atribuim niciun sens. Cu toate acestea, veniți de vedeți aceste palide cuvinte întrupate de Michelangelo, uitați-vă la sibilele, la profeții săi și vedeți ce proporții biblice ia fiecare cuvânt!

Cu părul și barba în vânt, răsare Dumnezeu din văzduh, fixează pentru totdeauna, printr-un gest teribil, drumul soarelui, calea lunii, apoi pleacă mai departe. Purtat de îngeri, patern, blând, întinde un deget – Adam este creat... Profetul Ezechiel, la chemarea îngerului, se ridică după jilț – când se va porni, simți că va fi un uragan, nimic nu poate rezista acestei forțe elementare. Isaia, cufundat în gânduri; Ioel, plin de atenție; sibilele, citind în cartea destinului; îngeri, genii, figuri decorative, toți se zbat, toți sunt zguduiți de năprasnice pasiuni, în toți simți aceeași violență internă – în repaus ori în acțiune, totdeauna însă prezentă; toți sunt torturați de însăși puterea lor extraordinară. Și această putere e însuși sufletul maestrului, al lui Michelangelo. Veșnic nenorocit, veșnic turmentat, neavând un prieten, marele izolat clocotea de pasiuni uriașe, era continuu turmentat de dorința de a le exprima. Urmând pilda romanilor și grecilor, arta lui are, în același timp, nu numai un caracter esențialmente monumental, ci și generalizator, etern, pe deasupra tuturor epocilor. 

În adevăr, după epoca quattrocentistă, unde toată arta are un caracter analitic, care de multe ori e dus până la dragostea de amănunt, până la prețiozitate, Michelangelo, printr-o întorsătură puternică, revine înapoi, reia firul artei de la Giotto și, având drept temelie rezultatele a două sute de ani de cercetări, ne dă o artă, rezumat al tuturor sforțărilor trecute, o artă în care totul e generalizator și sintetic. Individualitatea figurii la el nu mai are importanța quattrocentistă, stofa draperiei e indiferentă, fondul devine iarăși simbolic, ca la Giotto, toată arta din nou e concentrată în direcția expresiei, din realistă ajunge iarăși idealistă. Natural, e un idealism care are de bază întregul quattrocentism, exprimat de un temperament uriaș.

Mijloacele? – Ne este oare permis să vorbim de mijloace înaintea unei arte ca aceea a lui Michelangelo? Totul simplu, larg, umbră puternică, relieful sculptural – arta lui este esențialmente decorativă-monumentală. Forma, adesea forțată de violența mișcării; proporțiile, intenționat exagerate. El nu urmărește redarea vieții reale, ci maximul de expresivitate ideală. Culoarea, nici nu te întrebi de există sau nu; îți e de ajuns că, deși puternică, nimic nu-ți supără ochiul și-ți poți lăsa astfel drum liber minții și gândirilor ce-ți deșteaptă opera lui. Și aceste gândiri sunt cele mai înălțătoare pe care vreodată ți le poate sugera o operă de artă...