Când ajunse la Veneția zvonul, în 1497, că portughezii găsiseră un drum pe mare spre India, orașul lagunelor a rămas împietrit. Era cea mai proastă știre pe care a aflat-o vreodată. Veneția se îmbogățise din comerțul cu mirodenii, aduse din India de negustorii arabi până la Alexandria și porturile Levantului. Ele erau transportate de flota venețiană în Anglia, în Flandra și Germania, unde mirodeniile erau cerute foarte mult – mai ales piperul și cuișoarele – ca să dea gust cărnii conservate, pe care europenii din nordul continentului o mâncau toată iarna, pentru că pe atunci nu exista alimentația variată de astăzi.
Strădaniile lui Columb de a ajunge în India, navigând spre apus, s-au lovit de un obstacol de neînvins, care nu era altul decât continentul american. Balboa, în 1513, descoperi „Marea de Sud”, dincolo de care se găseau „Insulele mirodeniilor”. În 1500, portughezul Cabral, în drumul său spre India, atinse coasta Braziliei – poate din întâmplare – și luă în stăpânire această „insulă” pentru regele său. Toate aceste călătorii de explorare pe marginea „insulei braziliene” – care nu era alta decât America de Sud – aveau să fie curând lăsate în umbră de un navigator celebru, Magellan, a cărui ispravă depășea tot ce se făcuse până la el și astăzi, după patru secole, n-a pierdut nimic din măreția ei.
Ferdinand Magellan aparținea unei vechi familii nobile și a crescut ca paj la Curtea din Lisabona. Mărunt de statură, dar energic și puternic fizic, hotărât, prudent și discret, inimos și violent, fusese lăsat în umbră de regele Portugaliei; de aceea, folosindu-se de un drept tradițional al nobilimii, se denaturaliză în 1517, își luă rămas bun de la regele Emanuel și plecă la Sevilla ca să-și găsească ocupație sub regele-copil Carol I al Spaniei, împăratul Carol V de mai târziu.
Sprijinit de un geograf portughez, Falheiro, care-l însoțise, a început să caute să convingă autoritățile spaniole că insulele Moluce se găsesc în zona spaniolă și că s-ar putea găsi un drum pe la apus spre „Mările Sudului”, spre țările cu mirodenii de dincolo de ele, astfel ca negustorii spanioli să poată înșela pe cei din Lisabona și să aducă în Europa piper, cuișoare, scorțișoară. Oficialitățile spaniole se îndoiau asupra acestui străin gălăgios; dar el era sprijinit de un membru important al Ministerului de Comerț și de asemenea de un bogat negustor, Cristobal de Haro, care-i promisese sprijinul său financiar. În sfârșit, în martie 1518, regele Carol a aprobat să i se echipeze cinci corăbii „ca să descopere în Ocean insule sau continente cu regiuni bogate în mirodenii” – cum spunea actul oficial.
Pregătirile au durat mai mult de un an. Hotărârea lui Magellan, întărită de ordinul regal, întâmpină încă multe obstacole, inclusiv încercările pline de șiretenie ale portughezilor de a zădărnicia expediția. La 30 septembrie 1519, cinci corăbii „vechi și nu prea bine echipate” ridicau pânzele, plecând din Guadalquivir. Ele erau încărcate cu obiecte de schimb și fel de fel de nimicuri, între care 20.000 de clopoțele de alamă, cu care puteai căpăta orice de la băștinașii din Indiile apusene. Echipajul număra 270 de oameni, dintre care doar două treimi erau spanioli. Erau printre ei 37 de portughezi, 30 de italieni, apoi francezi, flamanzi, greci, negri, malaezi și un englez. Toți piloții (ajutori sau ofițeri navigatori) erau portughezi. Gelozia era inevitabilă; în cursul unei călătorii aventuroase și obositoare de opt săptămâni, aproape de Pernambuco, Magellan a trebuit să aresteze pe căpitanul spaniol al corabiei „Trinidad”, destituindu-l din funcția sa.
Apoi, timp de trei luni de zile, cu opriri numai pentru odihnă și aprovizionare, au călătorit de-a lungul coastelor Americii de Sud, examinând fiecare punct mai interesant. În martie 1520, un vânt îi împinge în golful San Julian, în sudul îndepărtat, și acolo au ancorat ca să treacă iarna aspră a acestor regiuni. Porțiile mici de mâncare, frigul aspru și rezultatul îndoielnic al expediției au provocat nemulțumiri. În Duminica Floriilor, 1 aprilie, câțiva ofițeri spanioli îndărătnici sechestrară trei din cele cinci corăbii. Magellan a fost energic: capul răzvrătiților fu ucis pe puntea corabiei pe care o sechestrase și corabia a fost reluată. Stăpân pe trei corăbii, Magellan zdrobi revolta. Șase luni de iarnă i-au dat timp să repare corăbiile, să le mute într-un golf mai sudic – Santa Cruz – și să cerceteze coasta. Un vas, pus pe uscat, a fost pierdut. Băștinașii, înalți, au primit numele de patagoni („picioare lungi”), iar țara lor Patagonia.
În octombrie, două corăbii au plecat în explorare. Prinse de o furtună, ele au fost împinse într-o trecătoare neașteptată și astfel au descoperit, din întâmplare, punctul de trecere între cele două oceane. Magellan, timp de cinci săptămâni, a navigat apoi prin cele mai mari primejdii ca să străbată 600 de kilometri de canaluri pline de stânci – scena atâtor naufragii mai târziu. O corabie dezertă și fuge înapoi, spre casă. Magellan nu cedează și continuă călătoria, declarând celor care se îndoiau că „atâta vreme cât mai are de mâncare pielea de pe catarguri, el va merge mai departe.”
În sfârșit, la 28 noiembrie, cele trei corăbii pluteau într-un alt ocean – „Marea Sudului” – care din cauza vremii plăcute din acea vară a fost botezat „Oceanul Pacific”. Plutiră apoi 98 de zile pe întinderi fără margini „atât de vaste încât mintea omenească abia le poate înțelege”, descoperind numai insule nelocuite, în care nu găseau nimic. „Mâncam biscuiți, dar ei nu mai erau de mult biscuiți, ci o pulbere plină de viermi... Pentru un șoarece plăteam o jumătate de ducat”. Pielea care acoperea catargurile a fost muiată cinci zile în apa de mare, frecată cu cenușă și mâncată. Scorbutul își luă partea lui de morți; majoritatea oamenilor erau bolnavi.
Deși știa că insulele cu mirodenii se găsesc pe sau lângă Ecuator, Magellan își prelungi mult călătoria, trecând la nord de Ecuator, sperând probabil să găsească un port mai bun pentru aprovizionare. După trei luni și douăzeci de zile întâlniră un grup de insule. Bărcile indigenilor, conduse cu uimitoare iuțeală și pricepere, acostară lângă vasele lui Magellan. Populația era săracă și toți erau hoți – drept care insulele au fost numite Ladrones, insulele hoților. Aprovizionați cu apă proaspătă, fructe și legume, navigatorii plutiră mai departe și după o săptămână descoperiră marele arhipelag pe care l-au numit Insulele Sf. Lazarus – iar mai târziu, în onoarea lui Filip II, insulele Filipine.
Aceste insule erau cunoscute de chinezi și de asiatici; dar pentru europeni, însemna descoperirea unei lumi noi și bogate. Pe lângă aceasta, Magellan descoperise și mult doritul drum. Ajunsese în răsăritul îndepărtat, dincolo de latitudinea insulelor cu mirodenii, care se găsesc mai la sud. Trecând prin sate bogate, a căror populație vindea nuci de cocos, portocale și banane pentru fleacuri strălucitoare, călătorii ajunseră în insula Zebu, al cărei rajah – impresionat de corăbiile și puștile de oțel ale străinilor și de ultimele cuceriri ale europenilor în India și Malacca – le oferi alianța lui și primi botezul împreună cu o bună parte din populație.
Magellan, entuziasmat, promise să ajute pe prietenul său împotriva unui rajah rival din insula Mactan. Uitând prudența lui obișnuită, debarcă în Mactan cu 48 de oameni, sperând într-o victorie ușoară. Copleșit de numărul adversarilor, căzu în această obscură hărțuială. Rajahul din Zebu, suspectând atunci forța adevărată a vizitatorilor lui, invită 29 din ofițerii lui Magellan la un banchet și îi masacră pe toți, cu excepția a doi care au reușit să scape. Marinarii scăpați, în număr de 115, aleseră doi căpitani în locul celor pierduți și au pornit în grabă spre sud.
Au navigat apoi șase luni într-o călătorie aventuroasă printre insulele arhipelagului malaez – au fost primii europeni care au văzut civilizația frumoasă a acestor țări fertile – și la 6 noiembrie 1521 în fața celor două corăbii care mai rămâneau apărură insulele Moluce, patria cuișoarelor. Era sfârșitul călătoriei lor: găsiseră strâmtoarea și drumul pe mare spre țara condimentelor și, navigând spre apus, atingeau acum punctul pe care l-au găsit portughezii navigând spre răsărit. Navigatorii lui Magellan au adăugat pe harta lumii cel mai mare ocean și au dovedit tuturor geografilor că s-au înșelat în aprecierile lor asupra mărimii globului.
Sultanul mahomedan al insulei Tidor, un prinț cu înfățișare și demnitate regală, le-a oferit o adevărată ospitalitate orientală și le-a încărcat cele două corăbii cu cuișoare. Una a suferit un accident și a fost lăsată în urmă – ca să cadă apoi în mâinile portughezilor. După șase săptămâni de ședere în insulă, o singură corabie, „Victoria”, comandată de Sebastian del Cano, navighează mai departe, nu într-o călătorie de noi descoperiri – deși pentru echipajul ei drumul era nou și periculos – dar ca să urmeze bine-cunoscutul drum portughez spre Europa.
După alte nouă luni de călătorie, nenumărate aventuri și multe suferințe, „Victoria”, având pe bord doar 18 marinari, intră în Guadalquivir, în septembrie 1522 – exact la trei ani după ce flota lui Magellan pornise la drum. Călătorii au fost surprinși văzând că ziua pe care ei o numeau joi era vineri la Sevilla; urmărind soarele în jurul pământului, pierduseră o zi. Încărcătura de cuișoare a plătit cheltuiala celor cinci vase timp de trei ani. Faima acestei călătorii – cea dintâi în jurul lumii – a străbătut toată Europa și ea persistă și astăzi.
(articol din Ziarul Științelor, 1943)