Pagini

Dintre flori – cea de cireș;
dintre oameni – cavalerul.

Așa cum samuraiul reprezenta idealul masculin suprem, „gentleman”-ul Japoniei, tot astfel cireșul, cu florile sale imaculate, simbolizează încă noblețea sufletească și puritatea de caracter, trăsături esențiale ale curteniei desăvârșite și spiritului cavaleresc.

Se spune că cireșul sălbatic crește în Japonia din timpuri imemoriale, din acesta dezvoltându-se nenumărate varietăți, culminând cu acelea ale căror flori duble, ușor rozalii (yaezakura), asemeni unor mici trandafiri cu o sută de petale, împodobesc fiecare ramură și fiecare crenguță cu rozete dese. „Dinspre această mare de flori adie un discret parfum”, spune un călător. 

Dintre toate nuanțele, rozul pal ocupă cel mai înalt loc în ierarhia florilor de cireș. „Când pomii înfloresc primăvara, par nori diafani, purtați ușurel de lumina apusului, coborâți din înaltul cerului pentru a învălui crengile... Cel care nu a văzut niciodată un...

Decembrie. Am ales pentru această lună o floare delicată, care se distinge prin două varietăți principale, cunoscute în japoneză drept sazankwa și tsubaki. Ideogramele chinezești utilizate pentru cea din urmă sunt identice cu primele două ale denumirii celei dintâi, având sensul de „ceai de munte”; astfel încât sazankwa semnifică, etimologic, „floarea ceaiului sălbatic”. Planta de ceai e clasificată științific sub denumirea de Camellia theifera. Spre deosebire de tsubaki, care înflorește de regulă abia în luna ianuarie, florile de sazankwa își fac apariția în decembrie.

Un autor remarca despre această floare: „Există o veche prejudecată împotriva cameliei, izvorâtă din fragilitatea ei, se destramă la cea mai ușoară atingere. Cu toate acestea, e venerată pentru perenitatea frunzișului său verde.” 

Alt autor menționează motivele pentru care e atât de prețuită. Se povestește că, pe vremea zeilor, Sasanō no...

Octombrie. Cum se știe, termenul japonez hana e mult mai cuprinzător decât cuvântul nostru „floare” și include în înțelesul său ierburile și frunzele. Din pricina asta arțarul cu frumoase foi poate fi discutat în cadrul calendarului floral.

Rămâne întrebarea dacă arțarul să fie subiectul acestei luni sau a celei următoare. În agenda japonezului, cel mai adesea crizantema primește luna a noua – octombrie, iar arțarul luna a zecea – noiembrie. Ziua de naștere a împăratului Mutsuhito cade însă pe 3 noiembrie, crizantema fiind emblemă imperială, așa că am rezervat acestei flori luna viitoare. Mai mult, tradiția spune că în octombrie trebuie vizitați faimoșii arțari din Nikko și Tatta.

Arțarul e cunoscut în cutume drept „plantă-antidot”, întrucât se crede că limpezește aerul de infestări. Mai aflăm și că e unul dintre importanții copaci fără flori, ale cărui ramuri înlocuiesc inflorescențele în...

Irisul are mai multe soiuri japoneze, cunoscute sub nume ca ayame, hanashobu, kakitsubata, shaga. În Tokyo, cea mai renumită prezentare a acestora se află la Horikiri, „unde în iazuri și canale cresc acri întregi cu crini de apă, cum niciun Bourbon n-a avut vreodată” . În puternic contrast cu tumultul festivalului cireșiilor înfloriți, „sărbătoarea irișilor e liniștită și sobră; pavilioanele, dealurile, lacurile, marea de flori regale și grupurile de vizitatori par să se aranjeze în mod conștient pentru efecte decorative”.

Irisul laevigata, cunoscut în japoneză sub numele de kakitsubata, ocupă un loc important printre florile folosite la ceremonii și ocazii festive; cu observația că, din cauza culorii sale purpurii, este interzis la nunți. În dispunerea florilor hanashobu, conform teoriilor complexe despre aranjamentul floral, explicate de un expert, „cele trei frunze centrale trebuie să fie lungi, iar o frunză aparte, numită...

Curios maestru, Rafael! Cine a văzut unul din tablourile lui, una din Madonele lui, se înșală când crede că îi cunoaște genul. Nu există numai un Rafael, ci zece – fiecare deosebit, cu altă factură, alt spirit, altă artă. Totdeauna influențat de un temperament mai puternic, Rafael rămâne un îndemânatec care-și mlădie stilul, concepția, factura, până a te înșela asupra adevăratului autor al operei. Rând pe rând, imită pe Perugino, pe Leonardo, pe Michelangelo. Cu o ușurință extraordinară în lucru, cu o adevărată ingeniozitate în gruparea personajelor și compoziția arabescului unui tablou, Rafael a fost, într-o generație de oameni meșteri, acela care și-a cunoscut mai bine meșteșugul. 

Pe el nu l-au turmentat probleme științifice cu aplicare la arta lui, ca pe Leonardo, nu a creat în zbucium, n-a fost torturat de pasiunea uriașă a lui Michelangelo, n-a avut nici spiritul...

Florența. Pe strade mici și înguste, pe căsuțe vechi, în toate părțile, plăci de marmură cu câte un vers din Divina Comedie. La fiecare colț ți-aduci aminte de Dante, îi simți umbra. Același lucru se petrece cu Giotto și discipolii lui în muzee și în biserici; nu poți face un pas fără să zărești frescuri palide cu figuri multe, ce umplu pereții de sus până jos – plăci mari de culori delicate, aproape fără umbre – toate de un admirabil efect decorativ, de o tonalitate deschisă, aurie. Ceea ce te impresionează înainte de a le privi mai de aproape este asemănarea acestor tablouri între ele, și dacă n-ar fi unele mai slabe, altele mai puternice, după temperamentul artistului ce le-a lucrat, ai crede că toate sunt de același maestru – deși sunt opera a trei generații de pictori, executate...