Japonia: vara, culorile iazurilor

Irisul are mai multe soiuri japoneze, cunoscute sub nume ca ayame, hanashobu, kakitsubata, shaga. În Tokyo, cea mai renumită prezentare a acestora se află la Horikiri, „unde în iazuri și canale cresc acri întregi cu crini de apă, cum niciun Bourbon n-a avut vreodată” . În puternic contrast cu tumultul festivalului cireșiilor înfloriți, „sărbătoarea irișilor e liniștită și sobră; pavilioanele, dealurile, lacurile, marea de flori regale și grupurile de vizitatori par să se aranjeze în mod conștient pentru efecte decorative”.

Irisul laevigata, cunoscut în japoneză sub numele de kakitsubata, ocupă un loc important printre florile folosite la ceremonii și ocazii festive; cu observația că, din cauza culorii sale purpurii, este interzis la nunți. În dispunerea florilor hanashobu, conform teoriilor complexe despre aranjamentul floral, explicate de un expert, „cele trei frunze centrale trebuie să fie lungi, iar o frunză aparte, numită Kammuri-ba sau frunza-capac, plasată fundal pentru inflorescențele principale”. 

Stânjenelul japonez e frecvent reprezentat în artă. Nu găsim florile sale delicate numai pe țesături, lacuri, incrustații de fildeș și sidef; și meșterii metalurgiști modelează garda de sabie folosind forma frunzelor sale elegante.

Dintr-o broșură despre calendarul japonez aflăm o informație folclorică:

„Exista obiceiul de a atârna sub streșini, în a cincea zi a lunii a cincea, buchete de shobu și pelin, și de a le pune în apa fierbinte a băilor publice, astfel încât cei care se scăldau să ia cu ei plăcutul miros. Shobu este de asemenea înmuiat în sake, care, aromatizat în acest fel, este băut tot în a cincea zi a lunii a cincea, planta în cauză fiind eficientă în prevenirea bolilor.”

Un comentator adaugă următoarele: „Aceeași credință probabil a dus la obiceiul de a planta straturi de stânjenei de-a lungul căsuțelor cu stuf, la țară. În vremurile de demult, băieții purtau coroane din frunze de iris și făceau frânghii din ele pentru a dansa, bătând solul, ca să alunge demonii de la sărbătoarea lor.”

O poetă japoneză celebră, pe nume Kaga no Chiyo, a compus următorul scurt poem:

Apa pictează,
tot apa șterge
floarea frumoasă.

Și încă o poezie despre iriși:

Florile ce cresc între casa mea și a vecinului
strălucesc în culorile cele mai profunde.
Mi-aș dori ca, venind la mine, să le vadă cineva,
înainte să se ofilească, redevenind țărână.

*

Lotusul e incontestabil floarea budismului. Se spune că este „regele plantelor în India” și, prin urmare, are întâietate în tokonoma. Este adesea numit Hotoke no hana, sau „Floarea sufletelor” și, datorită asocierii religioase, nu-i pentru ocazii de sărbătoare. Nufărul sacru e considerat simbol al purității deoarece „crește neîntinat din noroi”, e „locul de odihnă al lui Buddha”, iar „intrarea binecuvântată în Paradis deasupra ei se deschide”. Când doi îndrăgostiți se sinucideau împreună, gândul lor era: „Printre bobocii de lotus din cer ne vom odihni împreună.”

Câteva idei populare despre lotus sunt ilustrate în continuare prin citate din Lafcadio Hearn: 

„Deși iese din cel mai spurcat nămol, floarea aceasta rămâne neîntinată. Sufletul celui care rămâne pur, chiar înconjurat de ispite, e asemănat lotusului. (Ca o floare de lotus crescând în noroi, spune un proverb japonez. Alte zicale se referă la femeia frumoasă, curată într-o lume a viciului, și la bărbatul cu onoare nepătată în lumea coruptă.) De aceea acest nufăr oriental este sculptat sau pictat în temple, de aceea apare în toate reprezentările lui Buddha. În Paradis, cei binecuvântați vor ședea între petalele aurii ale florilor lui.”

În Tokyo, iazul de lângă Uyeno este renumit pentru lotuși; dar totuși se spune că cel mai mare și mai frumos luciu de apă înflorit din Japonia se află la Hikone, pe lacul Biwa. Acest loc a fost vizitat de un autor occidental, care n-a încercat totuși să descrie lotusul, spunând: „Cum ar putea cineva să schițeze în cuvinte minunata inflorescență, când și pictorii de renume reușesc doar să-i sugereze frumusețea?” 

Apoi Hearn citează un artist străin care mărturisește: „Lotusul este dintre cele mai dificile plante de pictat; florile sunt la apogeu doar dimineața devreme, iar după ce s-a deschis, lotușii se închid la loc înainte de prânz, chiar în prima zi; în a doua zi, petalele cad. Frunzele-i sunt atât de mari și de bine conturate încât este imposibil să le reprezinți ca o masă compactă; fiecare în parte trebuie studiată cu atenție, în plus orice adiere de vânt le strică delicatul echilibru și le transformă complet aspectul. Mai mult, suprafața lor lucioasă reflectă tranziția cerului, schimbând mereu culorile pe măsură ce norii trec pe deasupra.”

„Copiii folosesc frunzele mari ale nufărului japonez ca umbrele de soare și semințele ca bile pentru joacă”, iar oamenii le mănâncă rădăcinile, fără a uita! Se mai spune de asemenea: „Când un iaz nu-i iaz?”, iar răspunsul e: „Când nu are lotuși”.

Lotusul este și el, desigur, un subiect îndrăgit al artei japoneze: „frunzele sale sunt împodobite cu picături, iar artiștii surprind de îndată acest aspect”. De pildă în următorul poem de Heuzen (836-856):

Frunză de lotus, am visat că în lume
nu-i nimic mai pur, mai adevărat ca tine.
De ce atunci, rostogolind stropi de rouă,
le vrei crezute bijuterii neprețuite?