Artă: un tablou de Rembrandt

Rembrandt a lăsat 550 de tablouri terminate, din care abia vreo 30 au rămas în Olanda, iar celelalte sunt răsfirate în muzeele Europei. Acest fapt e curios, fiindcă Rembrandt nu a părăsit deloc pământul țării sale, precum era obiceiul artiștilor pe timpul său, și nu a stat în serviciul nici unui domnitor străin, cum a fost de exemplu Van Dyck la Carol I, regele Angliei, sau Rubens la ducele Vincenzo Gonzaga în Mantua, la Maria de Medici, văduva lui Henric IV, și la Filip III și IV, regii Spaniei. Olanda era de la anul 1648 liberă; bogăția ei era mare, coloniile ei întinse; comerțul pe timpul marii revoluțiuni engleze era concentrat în mâna ei; de ce dar tablourile marelui olandez au fost vândute în străinătate?

Explicarea faptului o putem găsi numai în realismul olandezilor. Nu știu dacă după chinezi există pe pământ un popor mai realist decât olandezii. Solul țării lor a fost în timpuri nu tocmai depărtate fund de mare, nisipos, nămolos, plin de ape și mocirle; olandezii printr-o muncă neîntreruptă și printr-o energie de fier au trebuit să-l canalizeze de-a lungul și de-a latul, pentru ca să facă posibilă scurgerea apelor. Dar suprafața acelui sol este în cea mai mare parte sub nivelul mării și olandezii au trebuit să ridice falnicele lor diguri, formând coaste artificiale, care să împiedece năpustirea apelor. Clima Olandei este urâtă; vânturile nu încetează aproape niciodată; atmosfera este încărcată de evaporațiunile multelor ape. Un popor, care de veacuri e până în ziua de astăzi într-o neîncetată luptă cu elementele, putea oare să nu devină practic și realist? Și cum olandezii nu au avut poeți mari, literați celebri, cugetători adânci, tot astfel nu au avut priceperea cuvenită pentru creațiunile genialului lor compatriot. Dar dacă Olanda a pierdut partea cea mai mare a operelor lui Rembrandt, soarta totuși a voit ca tablourile principale să-i rămână ei. (...)

Principala lucrare a lui Rembrandt este „Ieșirea companiei de vânători“ a căpitanului Banninck Cocq din cazarma lor de pe Singel în Amsterdam (La Ronde de nuit, Die Nachtwache). Tabloul este așezat în sala de onoare a muzeului țării și ca dimensiune e cel mai mare din tablourile lui Rembrandt (4,35 m. / 3,60 m.).

Vânătorii nu merg în șir milităresc, ci în cea mai liberă și poetică dezordine. În frunte pășește căpitanul, o figură militărească și energică, îmbrăcat într-un frumos costum de cavaler, negru, cu eșarfa pe piept și cu pălăria olandeză în cap. El este într-o vie conversație cu locotenentul Willem van Ruytenburch, care pășește la stânga lui, îmbrăcat într-un costum de piele galbenă închisă de bou. Ei sunt ajunși pe pavagiul străzii, iar ceilalți îi urmează coborând cele două trepte care conduc din poarta casei la stradă. La dreapta căpitanului un vânător își umple archebuza, îndărăt, pe treapta de sus, e stegarul Visscher Cornelissen privindu-și mândru drapelul ridicat. La stânga locotenentului tamburul bate cu energie toba de care se sperie un câine. Apoi vin ceilalți vânători, cu sulițele lungi ridicate ca o pădure, în cea mai mare dezordine, în cele mai variate costume și cu diferite arme. În mijlocul bărbaților se mai vede un băiat ca de vreo 15 și o fetiță ca de vreo 12 ani, dar îmbrăcată în rochie lungă și având la brâu legat un cocoș mort, poate premiul învingătorului la tir.

Prin dezordinea în care merg vânătorii căpitanului Cocq, mișcarea scenei devine de tot vie și acțiunea se ridică la putere dramatică. Toți vorbesc, toți se mișcă, câinele latră, drapelul fâlfâie în aer, iar în ochii soldaților strălucește veselia, mulțumirea și mândria cetățenilor unei țări libere și fericite. Compania se mișcă, vine, se apropie, o vezi și o auzi și te dai la o parte, ca să faci loc vitejilor soldați. O grupă de 23 portrete, pe care artistul le-a pus în mijlocul unei acțiuni, făcând din ele tot atâtea ființe viețuitoare.

În acest tablou Rembrandt și-a ajuns culmea perfecțiunii. Un clar-obscur atât de viguros nu mai găsim în pictură, carnațiunea este vie, reală, aurie-brună, cu umbre pronunțate, dar ceea ce formează miracolul tabloului este tot lumina. Însă lumina aceasta e mai magică și mai fermecătoare decât tot ce a produs chiar marele Rembrandt. Ea vine de sus și din dreapta și e atât de vie încât locotenentul, care are privirea îndreptată cam în acea direcție, trebuie să-și strângă pleoapele, și pe costumul său de piele se desenează chiar umbra mâinii gesticulătoare a căpitanului; toate fețele și toate obiectele pe care le luminează strălucesc de splendoarea ei, aruncând umbre puternice.

Tăinicia acestei lumini a fost cauza că multă vreme s-a discutat dacă e lumina zilei sau lumină de noapte. Poporul îndeosebi crede și astăzi că ieșirea companiei se face noaptea, ceea ce explică și numele tabloului. Sigur e însă că scena se petrece la ziua mare și lumina este a soarelui înainte de a-și ajunge zenitul, dar lumina trece prin fantazia și subiectivitatea lui Rembrandt, unde se petrece acea schimbare poetică și minunată. Charles Blanc zice: „În adevăr apare mai mult ca o lumină imaginară și nimeni nu poate să susțină cu siguranță dacă e lumină de zi sau de noapte; în tot cazul e reflexul geniului lui Rembrandt.“

Interesantă este comparația între lumina acestui tablou și lumina celebră a tabloului lui Correggio numit „Noaptea“ (La Notte) din galeria regală din Dresda. Lumina acestui din urmă este orbitoare, supranaturală, închipuită de un artist idealist, născut și crescut în splendoarea atmosferică a Italiei, și potrivit cu mărimea subiectului nașterii lui Hristos. Iar în „Ieșirea vânătorilor“ lumina este creațiunea realistului Rembrandt, care a trăit sub cerul de plumb al unei regiuni nordice, cu particularele ei efecte de lumină, și ne înfățișează cea mai reală scenă.

Rembrandt este realist în toată ființa sa. El nu are nimic din înălțimea amețitoare și idealismul sfânt al geniilor cinquecentului sau din fantazia nedisciplinată a flamandului Rubens; el găsește frumosul pretutindeni și e de o opinie cu Leibnitz, că lumea întreagă e frumoasă, și cu Michelangelo, că omul este cea mai frumoasă creațiune a naturii. Rembrandt crede că nu e greu a găsi frumosul, ci a-l prezenta; și mărimea artei sale constă în reproducerea energică și perfectă a formelor și colorilor și mai ales în măiastra aplicare a luminii și a umbrei. Prin acest mijloc cele mai simple și mai reale lucruri apar în o frumusețe admirabilă și peste întregul tablou se revarsă o poezie dulce, care face din cea mai obișnuită realitate o viziune supranaturală.

Nu numai frumusețea clasică produce impresie și emoție estetică, ci și lucrurile cele mai de rând, dacă ele sunt prezentate prin felul subiectiv de a vedea al geniului artistic. Și un efect puternic de lumină poate să ne impresioneze tot atât de mult, ca de exemplu durerea prezentată prin expresia feței. Privit din acest punct de vedere, Rembrandt este cel mai interesant fenomen în istoria artelor omenești; acesta este desigur faptul care l-a determinat pe Delaroche să afirme că Rembrandt este poate primul pictor al lumii.