Călătorii: Flaubert între piramide

Sosire. Spre 3 și jumătate suntem în deșert, aproape de locul unde se ridică cele trei piramide. Îmi pierd răbdarea și pornesc în galop... Maxime, două minute mai târziu, mă imită. Cursă strașnică – îmi scapă strigăte – urcăm val-vârtej până la Sfinx. La început arabii noștri ne urmau zbierând „Sfinx, Sfinx, oh-oh-oh” – creștea, creștea și ieșea din pământ, un câine ridicându-se în picioare.

Priveliștea Sfinxului – Abu el-Hul („părinte al groazei”).  Nisipul, piramidele, Sfinxul, toate gri și înecate într-un trandafiriu grozav; cerul e albastru tot; vulturii se rotesc plutind încet în jurul piramidelor; ne oprim în fața Sfinxului – privirea îi e înfricoșătoare. Maxime e foarte palid; mi-e teamă să nu-mi pierd capul, încerc să-mi controlez emoțiile. Plecăm în viteză maximă, înnebuniți, entuziasmați în mijlocul blocurilor de piatră. Facem ocolul piramidelor, la pas. – Bagajele întârzie să ajungă. – Se lasă noaptea.

Prima noapte. Ridicăm cortul (asta i-a fost inaugurarea; astăzi, 27 iunie 1851, tocmai l-am strâns împreună cu Bossière – foarte rău, ăsta i-a fost sfârșitul) – cina – efectul micului felinar de pânză albă agățat de stâlpul cortului. Armele noastre încrucișate. Arabii sunt așezați în jurul focului sau dorm înfășurați în pături, în culcușuri pe care și le sapă cu mâinile în nisip... Adorm în scurta mea îmblănită, savurând toate aceste lucruri. Arabii cântă monoton; aud pe unul spunând o poveste. Iată viața deșertului.

La ora două Joseph ne trezește, crezând că se face ziuă; era doar un nor alb la orizont, iar arabii confundaseră Sirius cu Venus. Fumez o pipă sub stele, privind cerul – urlă un șacal.

Ascensiune. Trezit primul la ora 5, îmi fac toaleta în fața cortului, în găleata de pânză. Auzim iar strigăte de șacal. Urcarea marii piramide, cea din dreapta (Cheops). Pietrele, care de la distanță de două sute de pași par nu mai mari ca cele de pavaj, au cel puțin trei picioare înălțime; de obicei ajung până la piept. Urcăm versantul din stânga (cel care privește piramida lui Chefren); arabii mă împing, mă trag; nu mai suport, e extrem de istovitor, mă opresc de cinci-șase ori pe parcurs – Maxime a luat-o înainte și avansează repede. În sfârșit, ajung în vârf.

Așteptăm o jumătate bună de oră răsăritul soarelui.

Răsărit de soare din vârful piramidelor. În față o bandă portocalie pe cer, în partea răsăritului. Totul între noi și orizont e alb și arată ca un ocean; se retrage și se apropie – apare soarele – se mișcă repede ridicându-se deasupra norilor alungiți, care par un soi de puf, greu de descris; copacii buchetului de sate (Gizeh, Matarie, Bedrechein etc.) par suspendați în văzduh, pentru că perspectiva în întregime e perpendiculară, așa cum am văzut odată din vârful Port de la Picade din Pirinei – în spatele nostru, când ne întoarcem, e deșert – valuri de nisip violet. Un ocean violet.

Ziua crește. Două lucruri de notat: deșertul arid, în partea dindărăt – și în fața noastră o verdeață imensă și fermecătoare, străbătută de canale nesfârșite, marcată ici și colo cu pâlcuri de palmieri; apoi în fundal, puțin spre stânga, minaretele din Cairo și mai ales moscheea lui Mehmet Ali (imitând-o pe cea a Sfintei Sofia), dominându-le pe celelalte... Coborâre ușoară pe celălalt versant.

Interiorul marii piramide. După prânz vizităm interiorul piramidei. Intrarea e pe latura de nord – un tunel (ca un canal) în care se coboară – un tunel care urcă; alunecăm pe murdăriile liliecilor. Se pare că aceste coridoare au fost făcute pentru a permite sicrielor uriașe să alunece ușor. Înaintea camerei regelui, un culoar mai larg cu mari caneluri longitudinale săpate în piatră, de parcă pe acolo erau coborâte grilaje. Sala Regelui, totul din granit în blocuri uriașe; sarcofag gol în spate. Sala Reginei, mai mică, aceeași formă pătrată, comunicând probabil cu sala regelui.

Ieșind în patru picioare dintr-un culoar, întâlnim englezi care vor să intre, în aceeași postură cu noi. Facem schimb de politețuri și fiecare își continuă drumul.

Piramida lui Chefren. Nu urcăm, cu excepția lui Abdallah – „Abdallah cinci minute urcat”. La extremități, învelișul piramidei se păstrează încă, albit de mizeria păsărilor.

Interior. Sala lui Belzoni. În fund un sarcofag gol. Belzoni n-a găsit nimic acolo, în afară de câteva oase de bou, poate cele ale lui Apis. Sub numele de Belzoni, și nu cu caractere mai mici, se află și cel al lui Just de Chasseloup Laubat. Suntem iritați de mulțimea numelor de imbecili înscrise peste tot: în vârful marii piramide se găsește un Buffard, 79, rue Saint Martin, producător de tapet, în litere negre; un englez entuziast a scris: Jenny Lind; în plus, o pară reprezentându-l pe Louis Philippe; aproape toate nume moderne; și jocul arab (paralelogram cu sfredelituri; se pun pietricele în găuri, se calculează).

Piramida lui Rhodopis. Sunt mai mulți lilieci în interior decât în celelalte; strigătul lor strident taie liniștea văgăunilor. O sală prăbușită: aici zăcea Rhodopis? Tavanul e astfel făcut: două pietre convexe atingându-se formează o ogivă foarte lărgită. Nu departe, pe coridoare se ajunge în altă încăpere, cu firide laterale, pentru mumii; sunt șase nișe, două în spate și patru în partea dreaptă...

Sfinx. Fumăm o pipă așezați pe nisip, privindu-l. Ochii îi par încă plini de viață; latura stângă e înălbită de murdăria păsărilor – și calota piramidei lui Chefren are astfel de pete prelungi. Stă cu fața spre răsăritul soarelui; capul îi e cenușiu; urechile foarte mari și depărtate, ca ale unui negru – nasul absent adaugă la asemănare, făcându-l cârn; era cu siguranță etiopian, buzele sunt groase – gâtul uzat și micșorat, îl arată o excavație mare în dună, în dreptul pieptului.