Istorie: periplul lui Hannon

După cum mărturisește istoria, cel mai vechi explorator a fost Hannon, care fusese însărcinat de senatul din Cartagena de a înființa unele colonii în ținuturile apusene ale Africei. Călătoriile și le-a scris în limba punică, care traducându-se în limba greacă, au apărut sub numele de Hannon Periplus. Despre timpul când a trăit acest explorator, istoricii au păreri deosebite, dar cu toate acestea probabil că prin anii 505 a.Hr. a cutreierat ținuturile apusene ale Africei.

Hannon a părăsit Cartagena cu șasezeci de corăbii, mânate fiecare de câte cincizeci de vâslași, ducând cu sine treizeci de mii de oameni, aprovizionați cu toate cele necesare pentru călătoria cea lungă. Acești emigranți, numiți cu tot dreptul astfel, au fost duși de către Hannon cu scopul impopularii orașelor pe care avea să le întemeieze în Estul Libiei din Africa.

Flota a plutit norocos printre columnele lui Heracles, adică printre munții de la Gibraltar și Ceuta care stăpânesc strâmtoarea botezată după întâiul nume, și ajungând în Oceanul Atlantic, până atunci încă necunoscut, a pornit spre Sud. La două zile după părăsirea strâmtorii Gibraltarului au ancorat la țărm și au pus temelia orașului Thimaterion. Pornind mai departe pe mare au vâslit până lângă capul Spalois, unde au pus baze unei noi colonii și în urmă străbătură până la gura unui râu mare, pe ale cărui maluri petreceau păstori nomazi. După ce curagiosul explorator a legat tovărășie cu acești păstori, au pornit spre Sud. Astfel au ajuns până la insula Cerne, în dosul unui golf, a cărui periferie era de cinci stadii, aproximativ nouă sute douăzeci și cinci de metri, conform ziarului de călătorie al lui Hannon. Ceastă insulă se afla așa departe de columnele lui Heracles ca acestea de Cartagena. Care să fi fost această insulă? Necondiționat una din insulele Canarii.

Hannon nu s-a oprit nici aici, ci și-a continuat drumul în apropierea țărmului până la fluviul Cheretas, care forma un golf ce se întindea în uscat. Cartagenienii au plutit pe acest fluviu în sus și au întâlnit în cale numeroși crocodili și ipopotami. Explorarea râului însă a fost împiedicată de către indigenii de pe țărm, care aruncau cu pietre asupra lor.

De la râul Cheretas corăbiile s-au reîntors la insula Cerne, pe care părăsind-o din nou au ajuns în apropierea unui ținut muntos, acoperit din abundență de arbori mirositori și flori îmbălsămate. În apropierea acestui ținut era un golf spațios cu maluri întinse.

Împrejurimile golfului peste zi erau liniștite, noaptea însă erau inundate de o mare de flăcări, pe care ori că le făceau sălbatecii din partea locului sau din cauza arderilor uscate după anotimpul ploios.

Cu cinci zile mai târziu Hannon a vâslit la capul Est. Aci, ca să-i cităm cuvintele-i proprii: „a auzit sunetele fluerilor, zgomotul cimbalelor și strigătele unui popor enorm de mare”. Oracolii care însoțeau expediția cartagineză au sfătuit să înconjure acest pământ ciudat. Sfatul a fost ascultat și flota și-a continuat drumul.

Nu peste mult a ajuns la un cap de uscat, capul sudic, care închidea în sine un golf. După D’Avezac, golful acesta era gura râului Rio do Ouro, care se varsă în Oceanul Atlantic în apropierea Tropicului Racului.

În dosul golfului călătorii au aflat o insulă, locuită de un mare număr de gorile și cartaginenii, care pentru întâia dată le vedeau, susțineau că sunt oameni sălbatici deghizați. Norocoși, au și prins trei „femei” dintre ele, dar din cauza furiei lor, neputându-le ține, au trebuit să le ucidă.

Fără îndoială capul Sud, a fost punctul cel mai sudic unde a ajuns exploratorii punici.

După explicațiile unor învățați acest punct ar fi Capul Boador, care este cu două grade spre Nord de la Tropicul Racului. Părerea contrară însă, amintită mai sus, se bucură de mai mare încredere. Ajuns Hannon la acest punct, din cauza scăderii aprovizionării, s-a întors spre Nord și a ajuns norocos la Cartagena, unde descrierea călătoriei sale a depus-o în templul lui Moloch Baal.