Antichitate: despre casa romană

Casa romană a trecut prin mai multe etape până să capete forma ei definitivă. Sunt două tipuri de case: romană și hellenistico-romană. La început n-a fost decât o colibă mică, învelită cu un acoperiș conic și prevăzută cu o ușă, după cum ne-o arată unele urne funerare.

Prima casă de o construcție mai înaintată a fost imitată după cea etruscă. Ea era dreptunghiulară, cu acoperișul depășind pereții, și cu mai multe porți de intrare. Se alcătuia dintr-o încăpere centrală unică, numită atrium, pentru că era înnegrită (ater) de fumul vetrei. Acoperișul avea o deschizătură, pe unde intra lumina, ieșea fumul și cădea ploaia. Acest larg orificiu se numea compluvium. Supt el se afla un fel de bazin, unde se aduna apa și care purtă numele de impluvium.

În această încăpere familia își petrecea viața. Aici se așeză patul, tezaurul, zeii protectori, masa sau altarul pe care se făceau jertfele sacre.

În jurul acestei unice săli, se adăogară cu timpul alte încăperi, care schimbară aspectul casei romane. La dreapta și la stânga ei, s-au construit așa numitele aripi, alae, care serveau de camere de culcare sau de depozite. Apoi s-au mai adăogat, între cele două aripi, o nouă piesă, numită tablinum. Ea era la început un fel de șopron de lemn, unde familia se ducea să stee sau se mănânce; încetul cu încetul, tablinum a devenit parte din casă, o prelungire a atriumului, de care nu era despărțit decât printr-o perdea. El a devenit astfel o încăpere însemnată, unde se așezau statui, diferite alte opere de artă, arhivele și penații familiei.

Alte încăperi au venit în curând să mărească numărul celor dinainte. S-a înălțat și un etaj, cu mai multe camere, purtând un singur nume, cel de cenacula. În dosul casei eră o grădină, hortus, plantată cu flori și cu arbori.

Casa hellenistico-romană – Romanii, venind în atingere cu Grecii, au adoptat casa acestora, în forma ei hellenistică. Aceasta se deosebește mult de cea romano-etruscă. Încăperile sunt distribuite în jurul unei curți centrale, înconjurată de coloane, ceea ce alcătuiește un peristil și e bazată pe principiul, necunoscut moravurilor primitive romane, a despărțirii apartamentului de primire de cel privat.

Adoptând însă casa hellenistică, Romanii n-au renunțat la unele dispozițiuni ale casei strămoșești. Ei au păstrat în special atrium-ul. Cu această încăpere începea casa hellenistico-romană. S-a ajuns astfel la un compromis. Clădirea eră alcătuită de regulă din adăogirea la casa romană a casei hellenistice. De la una la alta se făcea trecerea prin coridoare înguste, așezate de o parte și de alta a tablinum-ului, și numite fauces sau andron.

Partea anterioară a clădirii avea dispozițiunea și piesele descrise mai sus. Partea posterioară se alcătuia dintr-o curte, înconjurată de un portic, de un peristylium. În jurul său, se deschideau camerele de culcare, sofrageria, biblioteca, saloanele mici. În fund se afla o cameră spațioasă, corespunzătoare tablinum-ului, numită oecus. Era salonul cel mare, de unde printr-o ușă sau un coridor, se putea trece în grădina de la spatele casei.

Toate aceste încăperi, atât ale casei romane, cât și ale celei grecești, n-aveau, decât rareori – și aceasta la marile clădiri din Roma sau unele orașe însemnate – ferestre spre drum. Lumina și aerul intrau prin porțile ori ferestrele deschise spre peristylium.

Casa, așa cum a fost descrisă mai sus, corespunde cu cea a lui Pansa, una din cele mai însemnate descoperite la Pompei. Trebuie însă să se adauge că intrarea ei se făcea din stradă, printr-o poartă largă și un coridor, numit prothyrum. În față erau câteva încăperi pentru prăvălii (tabernae).

Casele din provincie erau mai modeste. Aspectul lor se deosebea după regiuni de casa romană bogată din Roma sau din Pompei. De pildă casa africană se apropia de cea italiană. Și ea avea o curte interioară, cu o fântână la mijloc și în jurul căreia erau așezate camerele. Ea însă avea un ceardac, un pridvor, asemănător casei noastre. Aceeași dispoziție ne întâmpină și în Siria, numai că aici casa, afară de rare excepții, n-avea curte.

Îndeobște, în provincii, fiecare populațiune a urmat vechile obiceiuri și tradiții pentru construirea casei sale private. Stilul roman nu se întâlnea în provinciile mai depărtate de Roma decât la monumentele publice și la casele bogate de o însemnătate oarecare.

Palatul roman – Palatele cetățenilor bogați și mai ales ale împăratului erau vaste, cu încăperi numeroase, cu portice și grădini cu piscine, în sfârșit cu tot ce eră necesar pentru a face viața plăcută.

Ruinele mărețului palat al lui Dioclețian din Spalato ne pot da o idee de ceea ce era un palat roman. El era întărit cu o incintă, ale cărei porți aveau turnuri, ca la orice cetate. Într-o parte se ridicau construcțiuni speciale pentru încazarmarea gărzii imperiale; în alta era un mic templu, un mausoleu; în sfârșit, în alta se aflau apartamentele imperiale, cu o vedere minunată spre mare.

Vilele romane sunt adesea adevărate palate, construite în unele regiuni, unde bogații sau personagiile însemnate romane obicinuiau să guste, în anumite perioade ale anului, o odihnă întăritoare. Unii bogătași, pe lângă o villa rustica, aveau și o villa urbana, ridicată întrunul din cartierele mărginașe ale orașului. Planul lor nu se deosebea mult de cel al caselor orășenești, era însă mai vast. Încăperile secundare erau mult mai numeroase. Unele vile aveau mai multe sofragerii, mai multe saloane, mai multe săli, destinate pentru tot felul de trebuințe, pentru culcare, pentru recepții, pentru archive, pentru bibliotecă, pentru expunerea obiectelor de artă, etc. Camerele erau încălzite cu un fel de calorifer foarte practic. Curtea eră vastă, iar grădinile adesea alcătuiau adevărate opere de artă.

«În epoca greco-romană, grădina de plăcere este prelungirea salonului; plantațiunile orânduite în ordine bună, oferă ochiului perspective lungi și alcătuiesc figuri regulate, compuse cu mare măiestrie, unde domnește linia dreaptă; de aici, derivă o artă deosebită, care se apropie de architectură. Cu alte cuvinte, ceea ce se numește o grădină franceză nu este altceva decât o grădină greco-romană, a cărei tradiție a fost reînviată în epoca Renașterii, prin citirea autorilor clasici. Nimic nu poate să ne dee o idee mai dreaptă decât parcul din Versailles sau ale vilelor princiare, care astăzi încă înconjoară orașul Roma». (Saglio et Daremberg, Dictionnaire des Antiquités).