București: Parisul Orientului, 1905

Intrarea în București este o dezamăgire pentru străini. De la gară până în centrul orașului se străbat străzi care amintesc mai degrabă de sate primitive, mărginite de bordeie în ruină și magazinașe sordide, cu trotuare ce dispar sub grămezi de fructe și legume. Totuși, impresia se schimbă curând. După aceste suburbii murdare, urmează artere elegante, unde clădiri luxoase reamintesc de marile capitale europene.

Românii sunt foarte mândri de capitala lor și laudă cu însuflețire confortul pe care-l oferă. Compară, cu vizibil orgoliu național, străzile lor impecabil pavate, cu cele îngrozitoare din Belgrad, unde un sfert de oră de mers cu mașina îți sfărâmă spatele. Nu e de mirare că numesc Bucureștiul „Parisul Orientului”. Încă din 1884, dl. de Blowitz, revenind dintr-o călătorie în Orient, scria: „Nu cred că există în lume vreun oraș care să reflecte mai fidel țara al cărei centru este decât Bucureștiul... Orașul acesta, la ora actuală, este o imagine vie și stranie a României. Se desprinde din neorânduiala trecutului și aspiră spre splendorile viitorului. Zdrențele devin purpură, ambiția tot crește: este începutul unei capitale pentru un regat aflat la început.”

Cu nu mai puțină acuratețe, Carmen Sylva, regina României, nota în 1892: „Bucureștiul oriental și pitoresc, cu căsuțele sale mici, ascunse în verdeață, unde se spunea: casa Domnului cutare sau Doamnei cutare (numiți după porecle), dispare pentru a face loc unui oraș ca toate celelalte. Nu pare oriental decât celor veniți din Occident. Cei sosiți din Asia au un oftat de ușurare traversând Dunărea: Ah! zic ei, iată-ne în Europa.”

Chiar și astăzi, Bucureștiul ne apare cu mândria și ambiția unui rob eliberat, care încearcă prin noul său lux să ascundă fosta stare de supunere, amintire prea recentă. De aici contrastele izbitoare care șochează la fiecare pas: pe de o parte, case joase, adevărate bordeie, de unde ies oameni sărac îmbrăcați; pe de alta, palate somptuoase, precum cele ale Casei de Economii sau Poștei, cafenele împodobite unde se etalează societatea înaltă a României. Într-un colț prăvălii de tinichigerie, precum cele de pe strada Lipscani, cu marfa toată expusă pe trotuare; în celălalt magazine luxoase, cu gust modern, putând concura cu cele mai elegante buticuri pariziene.

Diferitele clase sociale sunt în  aceeași antiteză. Pe de-o parte casta inferioară, încă marcată de timiditate și teamă lăsate de lunga sa sclavie; pe de alta clasa bogată care, dorind brusc să atingă nivelul civilizației moderne, se inspiră din obiceiurile și literatura străine, pierzându-și astfel trăsăturile proprii. În centru se simte puternic impresia de plagiat parizian, Parisul ideal copiat în monumente, magazine și până în felul de a fi al locuitorilor. Dar, deși clădirile publice de seamă urmează stilul parizian, casele particulare nu respectă întotdeauna acest rafinament. Averile private sunt modeste, însă fiecare dorește să lase în urmă ceva monumental. Rezultatul: clădiri vechi acoperite cu stuc nou, în relief accentuat, care se sfărâmă la primele geruri și necesită reparații constante.

Datorită poziției sale în mijlocul unei vaste câmpii deschise spre nord-est, Bucureștiul are toate neajunsurile unui climat siberian. Iarna este atât de lungă și aspră, încât circulația se face cu sănii timp de trei luni. Vara, termometrul urcă uneori până la 40 de grade, iar diferențele extreme de temperatură pot ajunge la 70 de grade. Din acest motiv, arborii frumoși sunt rari: cei nordici nu rezistă caniculei toride, iar cei sudici și orientali se prăbușesc sub gerurile cumplite...

Bucureștiul are doar 250.000 de locuitori, dar suprafața lui este egală cu cea a Vienei: 30 de kilometri pătrați. Astfel, când privești orașul de pe una din coline, ești frapat de numărul mare de grădini și terenuri virane. Construcțiile, străzile și piețele ocupă doar un sfert din întindere. La margini se întind suburbii sărăcăcioase, iar orașul propriu-zis se dezvoltă pe lângă Dâmbovița. Pe malul stâng se adună ministerele, palate și cartierul comercial; pe malul drept, monumente religioase și instituții caritabile.

Începem vizita orașului cu una dintre cele mai vechi biserici, Mitropolia, clădire în stil neobizantin, datând din 1656. Ridicată pe o colină de pe malul drept, oferă o priveliște superbă asupra unei părți a orașului. În jur se află clădirile fostei mânăstiri, astăzi transformate: cele din stânga în reședința mitropolitului, iar cele din dreapta în Palatul Camerei Deputaților.

La poalele colinei, în prim-planul panoramei ce se desfășoară în fața noastră, se înalță, în mijlocul grădinilor înflorite, biserica Domnița Bălașa, cea mai frumoasă și mai luxoasă dintre bisericile Bucureștiului. Această biserică, considerată după cea de la Curtea de Argeș drept cea mai remarcabilă din România, este o capodoperă a stilului neobizantin.

Domnița Bălașa este înconjurată de spitale întemeiate, la fel ca și biserica însăși, de fiica lui Constantin Brâncoveanu, penultimul domnitor nativ al Valahiei. Numărul spitalelor din București este considerabil, iar de-a lungul timpului numeroși boieri înstăriți și-au lăsat moștenire averile lor pentru înființarea și întreținerea acestor instituții caritabile, ce aduc glorie României. Necesitatea lor este dată de epidemiile care izbucnesc anual, din cauza legăturilor țării cu porturile orientale.

Foarte aproape de Domnița Bălașa se află biserica Spiridon Nou, remarcabilă prin proporțiile sale impunătoare. Acest edificiu, ridicat în 1858, a înlocuit o veche bazilică în care domnii fanarioți erau încoronați la întoarcerea din Constantinopol.

În afara acestor câteva edificii religioase, malul drept al Dâmboviței oferă puține puncte de interes; pentru a înțelege cu adevărat Bucureștiul modern, trebuie să pătrunzi pe artera principală a orașului, Calea Victoriei, numită astfel după victoria ruso-română asupra Turciei, în anii 1877-1878.

Aici se concentrează tot suflul vieții orașului, iar pe această stradă interminabilă se aliniază Palatul Regal, Episcopia, Ateneul, Teatrul, ministerele, ambasadele. Cele mai luxoase magazine se deschid spre Calea Victoriei, iar în fața principalelor hoteluri, pe trotuare, mulți trecători stau la mese, savurând înghețată și confiserii fine și variate. La capătul acestei artere se deschide faimoasa Șosea Kiseleff.

Această șosea, echivalentul parcului Bois de Boulogne pentru București, este locul de promenadă preferat și aproape obligatoriu al societății elegante și mondene. Iarna, când zăpada acoperă orașul, și primăvara, care urmează brusc iernilor aspre, pe aceste bulevarde se desfășoară un adevărat festival al luxului, cu sănii și atelaje de un rafinament rar. Vara, însă, șoseaua este pustie, iar această lungă alee solitară, lipsită de umbră, arsă de soare și mărginită de copaci fără vigoare, nu poate impresiona călătorul.

La intrarea în Șosea se ridică palatul fostului ministru Sturdza, șeful partidului liberal. Acest edificiu impunător, deși încărcat cu ornamente, nu poate fi trecut cu vederea. Se învecinează cu bulevardul Colței, o arteră recentă, pe care se aliniază o serie de reședințe noi, toate albe și cu un aspect aparte. Majoritatea acestora aparțin unor oameni înstăriți; însă, asemenea șoselei, bulevardul este aproape pustiu, iar proprietarii acestor case elegante își petrec timpul în locuri de vilegiatură preferate.

Toate aceste cartiere noi, oricât de primitoare ar părea, nu au însă niciun farmec original. Te cuprinde regretul că românii, în legitima lor ambiție de a ridica Bucureștiul la nivelul marilor orașe occidentale, s-au lăsat pradă unei adevărate obsesii demolatoare, până în punctul în care aproape au șters orice urmă a trecutului. Ce au cruțat războaiele, românii, în numele estetizării capitalei, distrug zi de zi.

Rămâne totuși o mică bijuterie de biserică, care, deși într-o stare avansată de degradare, mai servește cultului grec încă: Stavropoleos. Această construcție, veche de două secole, este în stil bizantin, cu un peristil arăbesc interesant, cu arcade trilobate, împrumutate din stilul maur. Influențele stilului arab sunt, de altfel, frecvente în România și reprezintă una dintre trăsăturile distinctive ale arhitecturii locale.

Să încheiem plimbarea prin oraș cu o vizită la Universitate, care adăpostește, pe lângă sălile facultăților de teologie, medicină și altele, o mare sală destinată Senatului român, precum și mai multe muzee. La muzeul de arheologie, regăsim fresce vechi, splendide, smulse din mănăstiri, manuscrise prețioase, tapiserii brodate. Dar perla acestui muzeu este comoara de la Pietroasa, cunoscută și drept tezaurul goților. Această comoară cuprinde zece obiecte din aur masiv, datând din secolul al II-lea al erei noastre. A fost descoperită în 1837 de niște lucrători, care au vândut-o la preț de nimic unor țigani trecători. Aceștia, pentru a verifica natura metalului, au spart cu toporul mai multe piese, inclusiv un vas minunat, decorat cu figuri în relief, care se află astăzi în muzeu. Dintre obiectele ce au scăpat de distrugere se numără o diademă împodobită cu granate mari, un potir împodobit cu pietre prețioase, o ulcică mare și un inel masiv. Descoperirea acestui tezaur constituie o foarte importantă revelație arheologică.

Nu putem părăsi Bucureștiul fără a vizita Cotroceni, primul palat al regelui României, astăzi reședința principelui moștenitor Ferdinand de Hohenzollern. Palatul, înconjurat de grădini, este situat puțin în afara orașului, pe o colină împădurită.

Este o fostă mânăstire, întemeiată în 1679 de un Cantacuzino. Deși transformată și îmbunătățită considerabil, a păstrat aerul monahal: palatul e rece, sever și sumbru. Se intră printr-o poartă mare, boltită ce conduce într-o primă curte, unde chiliile au fost transformate în anexe. În mijlocul unei a doua curți se află biserica, iar în spatele ei palatul împodobit artistic cu ghirlande. Interiorul, pe care avem privilegiul să-l vizităm în amănunt, este bogat decorat, cu tot gustul, luxul și confortul modern. Marea sală este populată cu victimele cinegetice ale prințului: urși, mistreți, vulturi, cocoși de munte. În cabinetul de lucru, numeroase hărți marine și planuri de nave reflectă pasiunile și studiile preferate ale moștenitorului coroanei. La etaj se găsesc camerele de zi: saloanele private ale familiei, sălile de studiu și joacă ale prinților, încărcate de jucării luxoase. Totul este vesel și seducător, într-un contrast izbitor cu fațada austeră...