Călătorii: prin Belgia și Olanda

Regiunea dimprejurul Capitalei belgiene se desface fumurie.  Vederea Turnului Palatului de justiție domină frontul de case. Locuința flamandă păstrează chiar supt ploaie o bucurie de coloare și o simpatică tinereță — de fapt foburgurile care adaugă ce trebue până la aproape un milion celor 180.000 de locuitori ai centrului datează din cursul secolului independenței belgiene. Pe alocuri legătura cărămizilor mărunte fără tencuială face ca un singur bloc.

Din Laeken nu se văd decât casele muncitorești din margine. Castelul fără stăpână își ascunde cernita discreție. Numai parcul la marginea canalului își ridică dantela copacilor goi cu păinjeniș de frunze, lângă biserica al cărei puternic turn se subțiază în multele vârfuri subțiri.

Apoi, totul se pierde în negru de fabrici scăldat în ceață, în iad de muncă. Topitorii, «poelerii». Ici și colo capitalismul își are castelul ca în marginea Parisului.

Sămănături îngrijit mărginite aruncă apoi pata catifelei lor proaspete. Lungi suliți de biserici nouă din mijlocul caselor, strânse ca o turmă, ale satului. Larg orizont de o splendidă desfășurare, în care se face o agricultură incomparabilă, până la ultimul spațiu. Înfățișarea e a unei grădini botanice. Superbi cai ca din basoreliefuri romane lucrează.

Malines, orașul horbotelor, arată numai șiruri de case noi lângă turnul rămas neisprăvit al vechii biserici. Un altul încă ridică sus masiva-i clopotniță neagră.

Deasupra se înseninează, și soarele sărută munca, o glorifică.

Largă desfășurare a Anversului, muncitor dar vesel. Perspective maiestos pregătite. Limba flamandă face progrese. E cea care se aude în trenuri. În margine, ciudate grădinării păzite de gherete multicolore, una cu o pasăre de aur deasupra. În dos, rugina în părăsire a vechilor fortificații. Se lucrează de zor la desființarea lor: numai porțile dârze rămân cu podoabele lor din secolul al XVII-lea. De jur împrejur câmpul verde surâde.

O policromie voioasă împodobește casele de țară, a căror arhitectură e din cele mai variate. Pinii care se încearcă în marginea drumului și se prelungesc în păduri adaugă o notă sumbră. E o beție a colorilor și formelor, până la ferestrele albastre pe roșu aprins.

Nicăieri, o adevărată democrație mai triumfantă.

În aceste locuri unde numai prezentul se vede, căruța cu două înalte roți pare o amintire a dominației spaniole.

Apusul se scaldă iar în lacrimi reci. Soarele de un roșu sălbatic se înfundă în neguri.               

Ne apropiem de granița olandeză: întâia moara de vânt își bălăbănește antenele.

*

Suntem în Olanda. Și mai mare bogăția formelor arhitecturii și colorației. Rosendaal, «valea trandafirilor», pare o culegere de straturi de trandafiri și de lalele. Noile uniforme de veche tăietură franceză apar în locul celor prefăcute englezește ale Belgienilor. Șăpcile roșii de funcționari de pe peroane fac parte și ele din horticultura urbanistică și umană.

Dar ce urmează e negru și trist la căderea nopții.

Ca o palidă margine de lac se desface marea în bruma de seară, cu vase oprite în margine și sclipiri de lumină în fund. Limbi de uscat se intercalează.

Cochet colț din Dordrecht, cu veselă polihromie burgheză. Fabrici ca niște institute de fizică și case împrejur ca niște vile. Golful de mare scânteie de lumini.

Greoi, cu fațadele funinginoase, se anunță marele port Rotterdam. Între ele se deschid largile perspective ale miilor de lumini care îmbracă marea deschisă. Marile magazine au fronturi de orbitoare lumină, la deschiderea noilor alei largi, pe când alături vechea stradă se strecoară între case sau la marginea canalurilor.

*

Olanda de azi e redusă la un singur tip. Ce a fost deosebit în trecut a dispărut sau se ascunde, e copleșit. Prin introducerea calvinismului clădirea de biserici a încetat cu veacul al XVI-lea. Viața republicană a împiedecat ridicarea de palate. Casa burgheză s-a impus tuturora, cu geamurile mari pentru lumina puțină, cu bogăția unui interior de mărunțișuri îngrijite, care compensează pentru lipsa frumuseților naturii.

Amsterdamul are exact același aspect ca și «residența». Nume ca Utrechtul, cu încheierea păcii în sala care se mai arată încă, neschimbată, trezesc, și din cauza Universității, amintiri istorice pe care nu le găsești realizate în piatră. Și ce e vechi a fost prefăcut. Aceleași străzi, aceleași fațade, aceleași canale și aceleași poduri. Coloarea cu nesfârșite nuanțe e singurul element de pitoresc.

Doar la Leyda, alt oraș universitar și patria unui vestit pictor, e altceva în clădirea, cu totul medievală, a Universității. Și spiritul medieval se păstrează în capriciul «goliardic», ca în veacul al XIII-lea, al desemnurilor și inscripțiilor în cărbune pe scări, în sala de examen. Se văd acolo, alături cu citații clasice adaptate comediei învățăturilor, mențiuni latinești de examene trecute sau pierdute, vesele chipuri femeiești prinse în danț, caricaturi de monștri hazlii. Cei noi trebue să fie foarte stingheriți că nu le mai rămâne un colț, așa de larg s-au întins înaintașii lor.

Ritmul orașelor îl dă bicicleta. Toată lumea o întrebuințează din zori de zi până noaptea târziu. Pedeștrii sunt o minoritate, necontenit amenințată, care nici nu se poate gândi la o apărare proprie, lăsându-se inert la dispoziția celor cari fâșie și alunecă pe lângă dânșii. Aproape nimeni nu sună; altfel ar fi un infern. Automobilul care se răpede printre aceste insecte de fier a trebuit, cu toate dimensiunile lui, să li învețe delicateța, oprindu-se cu o absolută siguranță a frânelor în momentul când ai crede că fără îndoială va prinde supt roate rivala așa de cutezătoare. Totuși nu odată el le atinge în trecerea lui grăbită.

Așa lunecă, producând o mișcare ce alintă și adoarme ca într-un feeric danț, tot felul de lume, făcând figurile cele mai elegante și mai dibace, doamne în blănuri, fetițe după treburi la fabrici și birouri, lucrători cu caschete, trimeși de prăvălii cu pachetele lor, ofițeri cu ciacoul albastru înalt, bățoși demnitari care știu să-și dea o atitudine și cocoțați pe păianjenul de oțel. La un loc, fără brutalitatea întrecerilor și ciocnirilor de pietoni, ei dau impresia alunecărilor, revenirilor, strecurărilor vieții omenești înseși.

*

Se vorbește de brutalitatea claselor de jos. N-o văd. Țăranii în costumele lor vechi prin Zeelanda, femeile purtând albele căpițe cu aripi de larg fluture par primitori și buni. Serviciile sociale se fac cu prietenie. În ce privește clasele de sus și intelectualii, foarte vechi tradiții de aleasă politeță se păstrează. Ele sunt unite cu un simț de demnitate personală care nu e totdeauna țapănă.

Trecutul, servit ca informație prin bogate arhive ale Statului, prin acelea, pline de lucruri rare, ale familiei regale, s-a șters în preocupațiile societății mecanizate și americanizate în cea mai mare parte. Nobilimea, mândră de titlurile ei, e cu totul nouă, produs al unei monarhii ea însăși de așa de recentă dată. O Curte în adevăratul înțeles al cuvântului nu există: regina nu stă totdeauna în măruntul palat alb a cărui fațadă zâmbitoare e astupată de sumbra maiestate a calului lui Gulielm de Orange. S-a încercat o expoziție a vechilor costume; pare puțin cercetată această înfățișare a modei «strămoșilor». «Iuncărismul» care se răsfață pe cărțile de vizită nu mai e de mult un element activ al vieții naționale și, cum Biserica catolică, destul de harnică și având încă stăpânire de suflete în unele cercuri, nu e privită, în genere, cu simpatie, o mare parte din istorie se duce împreună cu dânsa.

Pompele ei le ia acum asupră-și «Armata de mântuire» cu steagurile și muzicile. La Leyda defilarea băieților și fetelor cu aceleași pălării înfoiate și tunici strânse pe talie, dădea în noapte impresia acelor spectacole pe care Rembrandt le-a veșnicit prin înfățișarea «strajii» secolului al XVII-lea.

O lume care ia viața deplin, cu munca ei și cu plăcerile ei. Se mănâncă enorm și foarte bine, doar evitând pâinea care unora li se pare «respingătoare». Sunt șomeri, dar întreținuți destul de bine ca să mănânce și ei. Departe, în regiuni asiatice, e o masă omenească din ale cărei sforțări vine o parte a acestui belșug.