Muzee: Rijksmuseum, Amsterdam

În scânteiere de lumini și păinjeniș de vase răsare perspectiva Amsterdamului, adevărata capitală a Olandei sau, mai bine, nu a acestei Olande europene, de un așa de interesant trecut, în viață și acuma, ci a unui mare Imperiu, în care, acolo departe-n fundul Mărilor, Sultani malaezi, cu turbanul prins în copci de pietre scumpe, se înclină înaintea chipului senin al reginei Wilhelmina.

Acum seara, o altă viață se simte în străzile largi, bogat luminate, frumosul Teatru desfăcându-se ca într-o strălucitoare aureolă. Nenumărate velocipede, care par să fie și mai multe decât în Belgia, un fel de completare metalică a omului de ambe sexe, căruia nu-i pasă în lunecarea lui de cei care n-au decât cele două picioare, se înșiră, se întrec și se încrucișează alături de automobile care se opresc la milimetru și de tramvaie care merg drept înainte fără cruțare pentru bietul pieton. În trenurile a căror clasă a treia e de o perfectă curățenie se aruncă, într-un val cald de râsete și glume, o lume muncitorească pe care în altă țară ai așeza-o, ca îmbrăcăminte și locuință, în rândul burgheziei mici înstărite. Lumea comerțului, în ciuda crizei de autarchie, care și aici trezește visuri de dictatură – și încă de trei spețe! – petrece în localuri de noapte de cea mai modernă prezentare, scânteind de oglinzi și copleșite de cele mai frumoase lalele din lume, pe când muzica, de un țigănesc avânt, cu urlete și chiote, amestecă hore și ciardașuri prin arcușul dus până la urechea Americanilor, care, plini de vin, plesnesc din degete și sar pe scaune, câte unui lăutar de la noi, stabilit aici și așa de larg cunoscut încât firma lui cu litere roșii, Iliescu, se poate ceti sus la etajul unei luxoase locuinți din mijlocul Hagei.

Ca și aiurea în Olanda, vechea clădire e complet acoperită de cea nouă, cochetă în linii, vioaie în colori, prin ale cărei ferești de cea mai clară sticlă, frecate cu îngrijire zilnic, se deslușește cea mai îngrijită mobilare pentru o viață de familie plăcută și distinsă, ca poate în nici o altă țară din lume. Rar se lasă greoaie zidirea de la începutul secolului al XIX-lea, de severă și tristă imitație romană, ca acea neagră închisoare regală în care lângă un bărbat veșnic temător de boală și oblojit își ofilea frageda gingășie blondă regina Hortensia.

Într-o vastă clădire modernă, Amsterdamul are unul din cele mai mari Muzee de pictură din lume.

Bogăția pânzelor n-a îngăduit așezarea lor pretutindeni ca în acele camere de la început în care tabloul nu e decât unul din elementele, armonizate, care alcătuesc un armonios ansamblu de viață a trecutului. Atârnarea una lângă alta a unor opere care n-au nimic a face între ele se continuă într-un lung șir de camere luminoase care dau înainte de toate o icoană bogată a artei olandeze și, ici și colo, dar mai rar, ale artei flamande vecine, din altă țară și altă rasă, cu alt stil.

Acela care dăduse cu atâta adevăr marea înfățișare a «lecției de anatomie» și care, chiar aici, la Amsterdam, a copiat după natură omul mort cu capul deschis și cu stomacul boștiură, de un negru sângeros, a vrăjit printr-o extraordinară putere de viziune minunea sculării din mormânt a lui Lazăr. Lumina atinge numai figurile închinătorilor, care au ținut să fie în față, foarte vizibili; încolo adâncul întunerec al misterului cuprinde tot fundul. Nu o rază strecurată, ci însăși fosforica strălucire a celui care e un cadavru reînsuflețit se ridică dintre păreții de piatră meniți a închide înceata putreziciune. Fără privire și mișcare vedenia răsare ca atrasă din adâncul pământului de farmecul voinței Mântuitorului.

Lângă marele maestru se înșiră imitatorii lui, care merg până acolo încât copiază cutare capete caracteristice din alte tablouri vestite. Școala se istovește răpede fără a da altceva decât zugrăvitorii tablourilor mici de cămăruțe, ai meselor de bucătărie. Interpretul unei vieți libere, de corporații bogate și al unei credințe întoarse la însăși izvoarele ei primordiale asiatice a rămas ca singurul mare creator. Republica harnică de odinioară e în vestejire și în curând Revoluția franceză, regimul napoleonian.

Nimic din trecutul stângaci al picturii de aici. Se trece deodată la marea epocă de înflorire a unei arte care, în acest mediu natural, nu poate fi decât de nuanțe. Toate nuanțele umbrei și luminii, toate nuanțele expresiei umane.

Rembrandt, marele maestru al acestei afirmări de rasă, domină cu câteva din cele mai mari pânze ale lui, una căpătată cu bani grei de la Muzeul rusesc al Ermitajului. El poate fi urmărit de la începuturile sale, când nu lucrează pentru dânsul, «meșterul» fiind, ca și toți contemporanii săi, strâns legat de gustul și de pretențiile unei clientele care vrea ca totul să fie întreg, lucrat până în amănunte, perfect exact. Acela căruia i se va refuza «straja» pentru că oamenii prezentați acolo nu sunt cum vor și în atitudinea pe care o vor, nu se lasă în voia pornirilor sale și nu întrebuințează mijloacele nesfârșite ale unei așa de ascuțite observații, ale unui simț așa de fin al nuanțelor.

Desigur că mamei sale nu-i va da interpretarea personală pe care buna doamnă grasă, încă tânără, de o așa de demnă, dar și de placidă înfățișare n-ar primi-o bucuros. Ei îi trebuie o zugrăveală așezată, și o are. El însuși, pictorul, în anii din urmă, va reproduce același tip: aceeași carne tare pe osatură pătrată, aceeași bună privire care nu provoacă și nu sugerează nimic. Resursele unei tehnice admirabile, săriturile îndrăznețe ale unui neobosit capriciu n-au loc aici, unde e vorba numai de a reproduce exact natura, ca un document. Doar la bereta care-i acoperă părul bogat o ușoară strecurare de albastru, ca o geană între norii groși ai cerului din țara sa.

De la o vreme însă, visul frumuseții care n-a mai fost și pe care el se simte în stare a o realiza, îl stăpânește. Ceva se mișcă în el și ajunge așa de puternic încât, mai la urma urmei, nu-i pasă. Din adânc țâșnesc puternic izvoare a căror ieșire la iveală n-o mai poate stăpâni. Chiar dacă se supără mușteriul, chiar dacă-i refuză plata...

Cu cei care fac parte dintr-o societate plină de aplomb și de cant, sigură de sine și înțelegând să se respecte față de dânsa, chiar în «contrafacerea» ei, tot ce corespunde cu bogăția și rangul, el lucrează cu un frâu care uneori ajunge, dar, altădată, nu se poate ținea în mâni până la capăt. În cutare tablou mare îi vedem aidoma pe acești oameni ai secolului al XVIII-lea, așa de preocupați de afaceri în viața de toate zilele a negoțului lor, dar care, în tablou, supt larga pălărie de ostaș, cu bărbuța spaniolă a nobilimii contemporane, înțeleg a fi copii exacte ale tipului «cavaler». În «strajă» el și-a îngăduit însă mult mai mult, și și-a pierdut deverul. Mișcările vii sunt ale unui moment de înfruntare a străjii care-i zguduie; femeiușca din fund, portret al soției lui, strecurată acolo fără rost și fără a fi cerut voia nimănuia, «minodează» ca o maimuță șireată; dar înainte de toate lumina își permite a întrece, ca o personalitate de sine stătătoare, pe toți acești ofițeri și soldați ai unei societăți bine rânduite: pe unul îl atinge ușor în treacăt, asupra altuia se oprește, pe cutare îl fulgeră în față. Aceasta fără să ție samă nici de naștere, nici de ierarhie, nici de regulament. În loc ca fiecare să fie la locul său, și numai acolo, și pe tot locul său, ea-i prinde pe toți în vârtejul legilor ei, bine recunoscute și strict observate, confundând atâtea persoane respectabile, care se cereau păstrate, pe banii lor, pentru o posteritate care totuși nu-i va ști pe nume, într-un singur, mare și strălucitor joc de lumină și umbră.

Altfel e când calvinul va avea voie, înaintea exemplificării contemporane, din ghetto de la Amsterdam, a Vechiului Testament, să interpreteze Scriptura. Evanghelia dulce și blândă, pastorala, e întrecută și înlăturată de străbuna tragedie biblică. Astfel în acea extraordinară înviere a lui Lazăr...