Japonia: obiceiuri și ceremonii

Din punct de vedere material și moral, japonezii au rămas credincioși vechii lor civilizații orientale. Își poate cineva lesne închipui straniile obiceiuri, care se mai văd și azi încă, din vechea lor tradiție: virtutea, curățenia, gentilețea și veselia.

Poporul japonez este cel mai curat din lume. Aproape în toate casele și restaurantele sunt camere pentru băi, simplu aranjate, dar comode; o mare baie de lemn se află pe o vatră încălzită, căci japonezii obișnuiesc băi calde; chiar și cei din clasele de jos se îmbăiază cel puțin o dată pe zi, mulți de 3 și de 4 ori pe zi. Cunoscutul filo-japonez, profesorul Chamberlain, descrie că odinioară călătorind prin țară a vorbit cu câțiva țărani. Cu acea amabilitate extrem orientală care le impune a-și mărturisi lipsurile, în loc să se căznească a se impune altora prin arătarea meritelor lor, aceștia îi spun: «Onorabile călător, suntem prea murdari în satul nostru, căci nu putem să ne îmbăiem decât o dată sau de 2 ori pe zi». El îi întreabă: «Iarna de câte ori faceți baie?» – «Ah! Iarna de 4 sau de 5 ori!».

Din obiceiurile acelei curățenii generale rezultă că poporul japonez este cel mai curat și cel mai plăcut pentru o conviețuire bună ce poate fi găsit în lume... Nu e necesar a mai expune că acele obiceiuri ale curățeniei își au originea în vechea Japonie, nu sunt o importațiune europeană; dar încă și mai mult, europenii ar găsi un folos imitând în aceasta pe japonezi.

Amabilitatea japoneză încă nu este o importațiune a amabilității europene. Japonezii nu se sărută și nici nu-și strâng mâinile între ei. Amabilitatea japoneză se manifestă prin lungi și respectuoase salutări; stând în picioare se înclină până jos, exclamând din gură un sunet, ca o fredonare; stând pe genunchi se târăște pe burtă, atingând cu fața rogojina și privește pe oaspetele pe care voiește a-l onora cu ochii întredeschiși; în acest timp se îngrijise a nu se scula înaintea lui. Se mai uzează mii de expresiuni curioase, amuzante și atracțioase: la mesele oaspeților de pildă se spune servitoarei care servește îngenunchiată: «Cu distinsă complezență (să aducă) onorabilul ceai sau orez». Vedeți deci că amabilitatea nu se raportează numai la persoane, dar chiar și la acțiunile sau obiectele mai privilegiate. Le este permis damelor, după capabilitate, a vorbi de «onorabilele lor prăjituri», pe când bărbatul ar arăta o lăcomie exagerată, dacă ar fi de exprimat atare acte de complezență.

Amabilitatea japoneză se mai manifestă și prin alte deosebite obiceiuri. În restaurantele japoneze, după un metod tradițional, stăpânii fac prețuri foarte moderate; de politețe se dă voiajorului, ca bună sosire, «un ceai gratuit» mai mult sau mai puțin bogat, la care se mai adaugă cornuri, evantaie, șervețele cu mari desenuri în flori (stăpânul de obicei nu adaugă în factură costul acestui ceai). Astfel la plata facturii se vede un mod de prezentare din partea patronului ca o reîntâlnire de vechi amici.

Amabilitatea japoneză câteodată atinge și înaltul grad al virtuții prin o dominațiune asupră-și. Se resemnează adesea singuri, pentru a nu întrista pe alții prin arătarea suferințelor lor. E o uitare de sine, câteodată un eroism sub zâmbete. Japonezul poate zâmbi, în timp ce anunță moartea unei ființe scumpe; aceasta fiind un mod propriu prin care își mărturisește neîndepărtarea durerii lui și-și privează astfel amicii de la amare decepțiuni; apoi singur se aruncă în brațele nenorocirii de care e lovit, se zbuciumă în singurătate, când e cu totul sigur că nu va întrista prin plâns și că nu va micșora veselia celor în viață.

În sfârșit, veselia japoneză nu este o importațiune europeană. Ea se manifestă în distracții tradiționale, cu totul deosebite de ale europenilor... Distracțiunea preferabilă a bogaților constă în mesele de seară, înveselite prin conversațiune, cântece și dansurile gheișelor. Gheișele sunt alese dintre damele cele mai frumoase și mai tinere ale țării; ele învață a dansa, cânta, convorbi, broda, a scrie poeme etc., în sfârșit ele sunt farmecul și veselia societății japoneze. Pentru toți, bogați și săraci, distracție plăcută e teatrul; voi vorbi și despre aceasta puțin mai jos.

Dar plăcerea cea mai dorită este preumblarea. Se preumblă familii, împreună cu copiii lor, care sunt aranjați în ordinea vârstei; cei mai mari fiind înainte fără deosebire de sex; pe ei părinții îi ocrotesc. Străbat străzile iluminate ale teatrelor sau alte cartiere unde au loc serbări populare. Multora însă le place viața de țară, pe unde se preumblă. Natura Japoniei este încântătoare, fiind privită cu lăcomie de locuitorii ei. Japonezii admiră claritatea mării, albeața zăpezii perpetue de pe Fuji-Yama, misterul pădurilor din Nikko sau Yamada.

Iubesc în special peisajele schimbătoare: nuanțele întrerupte ale obiectelor, mișcarea norilor, reflecția razelor lunii, albeața ninsorii de curând căzută etc. Florilor le conservă un deosebit cult. Aniversarea luptelor sângeroase sau revoluțiilor nu se sărbătorește ca la noi, dar în schimb se organizează serbări populare cu ocaziunea înflorirea florilor, care mai mult pătrund în adâncul inimii japonezilor, reprezentând simțul poetic al gintei lor.

Merg cete vesele a admira florile pomilor din februarie și a gusta din parfumul lor, cântat prin vechile poeme, vin să vadă înflorirea cireșilor în aprilie, a azaleelor și florilor de bob prin mai, a lotușilor în august; toamna admiră frunzele roșii ale arțarului, iar în prima săptămână din noiembrie florile crizantemelor, atât de mult idolatrizate. În împrejurimile fiecărui oraș japonez sunt grădini sau sate cunoscute prin frumusețea florilor regiunii, unde toată populația se adună.

Odinioară când mă aflam într-o ceainărie în Osaka, un amic japonez îmi spunea: «Păcat că nu sunteți aici peste 14 zile, când întreaga populație din Osaka își va da întâlnire în această grădină, pentru a vedea în zorii dimineții alergările copiilor».

*

Adesea într-un loc renumit, prin frumusețea florilor sau a unui peisaj măreț, se află un templu. Femeile japoneze merg acolo în pelerinaj cu multă plăcere, aceasta fiind cea mai mare pietate a lor. Întâi salută zeii. Scara de piatră așezată înaintea templului trosnește sub picioarele peregrinilor, înștiințând astfel zeii de sosirea lor. Bat de două sau trei ori din palme, fac o scurtă rugăciune, depun jertfa și apoi se preumblă, admirând picturile sau sculpturile antice, precum și peisagiul unde se află templul. Se poate spune că preumblarea este principala distracție a țării și că pelerinajul japonezilor este o preumblare meditată, însoțită de puține impresii; dar cea mai mare distracție a gintei este iubirea de artă.

Japonezii au păstrat din vechime nu numai fundamentul vieții materiale și morale, dar și respectul și valoarea vechilor forme ale artelor. Pictura în Japonia este considerată ca depinzând de arhitectură; marile opere pictate ce reprezintă trecutul ornează palatele și templele. Anturajul lui Tosa, prea pios, picta în special zeii. Anturajul lui Kano reproducea temele de natură: ele constau în peisagii încântătoare ale lunii, peisagii melancolice cu zăpezi, flori, ierburi, animale și păsări admirabile. În cercurile aristocratice însă se păstra favoarea marei și tradiționalei arte clasice.

Am vizitat odată în Horyuji pe baronul Kitabatake, un tip de moșier feudal pe care revoluția nu l-a schimbat. Salonul său, cu totul simplu, era împodobit cu câteva curioase, dar superbe scrieri artistice; în sufragerie dejunul era modest și se servea în farfurii pictate antic, acum 200 de ani, foarte costisitoare; baronul explică mândru înclinațiunea sa către arta antică japoneză. Pentru a improviza o convorbire, i-am vorbit despre înclinațiunea pe care o am pentru picturile populare ale anturajului real. Bătrânul nobil mi-a reproșat greșeala acelei estetici, disculpând-o în același timp: «D-voastră, europenii, aveți două sau trei secole de artă, pe când noi, japonezii, avem douăzeci de secole. Nu e de mirat deci că simțul nostru artistic este mai dezvoltat decât al d-v.»

Poporul prețuiește foarte mult vechile picturi. În secolul al 18-lea și al 19-lea cei mai mari artiști ca: Hokusai, Utamaru, Toyokuni și Kunisada, exprimă în desenele lor colorate posibilitatea de a-i vedea fiecărui om viața zilnică, cum și ceva despre obiectele comune. Talentului acelor pictori-caricaturiști, geniului enciclopedic al lui Hokusai, datorește Japonia privilegiul artei reale, fără grosolănie, poetic fără naivitate, popular fără vulgaritate.

Arta teatrală a rămas încă aproape (exceptând încercarea lui Kawakami și Sada Yakko) de teatrul din vechea Japonie. Teatrul popular japonez este o hală mare de lemn, care se zărește chiar din depărtare prin plantațiunile de bambus dinaintea intrării, asupra căror sunt așezate stegulețe de diferite culori, ce laudă meritele artiștilor... În interior mulți oameni stau pe rogojini, gustă chitre, beau ceai și fumează mici pipe. Scena se poate transforma în dușumea care se mișcă la finele fiecărui act, dispar artiștii, dispar culisele și apare o nouă scenă cu noi artiști. Aceștia, în elegante costume antice, interpretează comedii amoroase, exclusiv japoneze, ale căror eroine sunt amorezele din Yoshiwara, sau drame istorice, arătând aventurile curajoase din timpurile antice ale cavalerilor japonezi. O simplă clarificație e suficientă pentru a arăta la ce grad acel teatru este puțin europenizat; aceasta constă în prelungirea nesfârșită a spectacolului. Am avut prilejul a asista la diferite reprezentațiuni teatrale care începeau la ora 10 dimineața și se terminau la 10 ore seara.