Japonia: muntele Fuji

Un turist iritat a scris despre Fuji numindu-l „acea masă respingătoare de fumuri și cenușă”. Poetul japonez Kada-no-Azuma-Maro a fost însă mai cumpătat și, într-un vers elegant (pe care îl redăm aici în proză seacă), nota: „Muntele pe care l-am aflat mai greu de urcat decât auzisem, decât îmi închipuisem, decât văzusem, a fost vârful Fuji.”

Astfel de critici răutăcioase, sau cel mult indiferente, sunt însă rare. Deopotrivă localnici și străini, artiști și drumeți, cad în extaz în fața muntelui minunat, care unește într-un chip unic grația cu măreția. În Evul Mediu, când focurile vulcanice ale lui Fuji ardeau mai viu decât astăzi, era aproape un loc comun pentru poeți să compare flacăra iubirii lor cu aceea care înroșea creștetul muntelui. Un alt poet, mai vechi, cânta astfel:

La hotarul unde ținutul Kai 
se întâlnește cu provincia Suruga,
se-ntinde un ținut frumos, de-o parte și de alta.
Iată-l: Fujiyama ridicându-și fruntea spre înalt!
Norii uimiți se opresc în loc, 
nici păsările nu se încumetă la asemenea înălțimi,
unde zăpezile se topesc în flăcări, 
ori flăcările se sting sub troiene.
Ce nume ar putea rosti, ce glas ar putea cânta
o astfel de măreție, aproape divină?
În pieptul tău se adună apele Narusawei,
din coastele tale izvorăsc undele Fujikawei.
Mare Fujiyama, ce străpungi cerul!
Ești o comoară dăruită oamenilor,
zeul ocrotitor ce veghează asupra Japoniei –
ochii mei să nu se sature niciodată de tine.

Dar destulă poezie. Topografii ne spun că Fuji are 12.365 de picioare înălțime, o altitudine ușor de ținut minte, dacă o asociem cu cele douăsprezece luni și cele trei sute șaizeci și cinci de zile ale anului. Geologii adaugă că Fuji este un vulcan tânăr, fapt căruia i se datorează aproape perfecta regularitate a formei. Primul semn de erodare este cocoașa din partea de sud, numită Hōei-zan, după epoca în care s-a format, prin erupția cea mai recentă consemnată de istorie. Aceasta a ținut, cu întreruperi, din 16 decembrie 1707 până la 22 ianuarie 1708. Geologii mai arată că Fuji a avut câțiva înaintași în aceeași regiune: munții Futago, Koma-ga-take și alții din districtul Hakone, vulcani demult stinși. Craterul lui Futago, de pildă, merită și azi vizitat: forma sa este perfectă, iar versanții îi sunt acoperiți cu mușchi și arbuști.

Filologia este știința care ne ajută cel mai puțin; nu s-a ajuns la niciun consens cu privire la originea numelui Fuji, odinioară scris Fuzi sau Fuzhi. Fuji-san, numele popular de azi, înseamnă pur și simplu „Muntele Fuji”, „san” fiind caracterul chinezesc pentru „munte”. Forma Fuji-no-yama, preferată în poezie, este japoneză curată și înseamnă „muntele Fuji”. Varianta europeanizată Fujiyama nu este decât o corupere a acesteia din urmă. Dar care este etimologia lui Fuji? Ideogramele chinezești nu ne dau niciun indiciu. Uneori este scris „nu doi”, adică „fără pereche”, „neasemuit”; alteori „nemuritor”, „fără moarte”, transcriere care a născut o frumoasă legendă despre elixirul vieții dus pe culmea muntelui în vremuri străvechi. Alții îl scriu „erudit bogat”, dar aceasta este o explicație prozaică și la fel de neverosimilă. 

E foarte probabil ca Fuji să nu fie deloc un nume japonez. Ar putea fi o deformare a lui Huchi sau Fuchi, numele ainu pentru zeița focului; până aproape de epoca istorică, ținuturile din jurul lui Fuji erau locuită de ainu, iar toată Japonia de est este presărată cu toponimele lor. Noi însă preferăm ipoteza lui Nagata Hōsei, cel mai bun cunoscător al limbii ainu, care derivă Fuji din verbul „a erupe”. Ar putea fi o denumire potrivită fie pentru muntele însuși, ca vulcan, fie, mai degrabă, pentru marele râu ce izbucnește din el, primejdiosul Fujikawa; căci obișnuința ainu era de a nu denumi nici măcar munții cei mai vizibili, dar de a numi cu grijă toate râurile. Transformarea fonetică la clasicul Fuzi urmează regulile japoneze, pe când trecerea de la Huchi la Fuzi ar fi anormală. În plus, faptul că această etimologie este mai puțin poetică îi sporește credibilitatea.

O tradiție japoneză (deși neconsemnată în scris înainte de anul 1652) susține că Fuji s-a ridicat din pământ într-o singură noapte, pe la anul 300, în timp ce lacul Biwa, de lângă Kyōto, s-ar fi prăbușit în același moment. N-am putea recunoaște aici ecoul unei erupții străvechi, care nu a format lacul Biwa, desigur, aflat la 140 de mile distanță, ci poate unul dintre micile lacuri de la poalele muntelui?

Japonezii compară adesea Fuji cu un evantai întors. Alte câteva detalii răzlețe, ce pot stârni interesul cititorului: 

Se spune că muntele este locuit de o frumoasă zeiță, Ko-no-hanasaku-ya-hime, adică „Prințesa care face florile copacilor să înflorească”. Mai este numită Sengen sau Asama și numeroase sanctuare îi sunt dedicate în multe provincii. 

Țăranii din împrejurimi vorbesc simplu despre Fuji numindu-l O Yama, „cinstitul Munte” ori „Muntele”, fără a-i rosti numele propriu-zis. 

Una dintre cele mai frumoase cărți ilustrate ale lui Hokusai este Fuji Hyakkei, „O sută de priveliști ale lui Fuji”, publicată când artistul împlinise șaptezeci și șase de ani. În ea, mărețul munte este înfățișat din toate unghiurile și în orice împrejurare, ba chiar și în câteva fanteziste: într-una dintre imagini, Fuji este escaladat de un dragon. Această carte este răspândită, dar exemplarele de bună calitate sunt rare. 

Conform unei superstiții populare, cenușa aruncată ziua de picioarele pelerinilor se ridică peste noapte singură înapoi pe munte. 

Muntele este împărțit în zece etape de ascensiune; odinioară, femeile nu aveau voie să treacă de a opta. Lady Parkes a fost prima femeie care a pășit pe vârf, în octombrie 1867. 

Din câteva locuri de pe marginea craterului iese și astăzi abur suficient de fierbinte cât să fiarbă un ou. 

Japonezii și-au îmbogățit limba cu termeni inventați pentru anumite înfățișări ale muntelui: kagami-Fuji, „Fuji în oglindă”, înseamnă imaginea muntelui reflectată în apele lacului Hakone; kage-Fuji, „umbra Fuji-ului”, desemnează un fenomen de o rară frumusețe, umbra uriașă a conului proiectată la răsărit peste marea de nori și ceață de dedesubt. Hidari Fuji, „Fuji-ul de mâna stângă”, este numele pe care muntele îl poartă la Nangō, singurul loc de pe Tōkaidō unde, din pricina unei cotituri a drumului, Fuji se ivește pe partea stângă a călătorului ce merge din Tōkyō spre Kyōto, nu pe dreapta, ca de obicei. 

În fiecare an, între 12.000 și 18.000 de oameni urcă pe Fuji, cei mai mulți fiind pelerini.

Toate aceste însemnări nu sunt decât frânturi adunate la întâmplare, mostre din marea de cunoștințe și legende ce se leagă de cel mai faimos vulcan al Japoniei. Pentru a-i face dreptate din punct de vedere geologic, botanic, istoric ori arheologic ar fi nevoie de o monografie întreagă...