Natură: vulpea și bursucul

Rar animal care să se fi bucurat de mai multă pomenire ca vulpea. Poporul nostru, ca și altele de altfel, îi cunoaște de minune obiceiurile și însușirile, încât o ia drept exemplu, spre a da mai multă plasticitate vorbelor. De vrea să-i spună cuiva că e șiret, îl numește «vulpoi bătrân». De vrea să laude istețimea cuiva, tot de vulpe amintește, iar vorba «la treabă vulpe, la somn butuc», înseamnă că e luată și ca exemplu de hărnicie.

De altfel, vulpea procură adesea prilej omului să o observe, când n-o poate prinde ori împușca. Nu rar dă târcoale prin gospodării, strângând de gât câte-o găină, mai ales că omul i-o pune la îndemână, neavând obiceiul să o închidă în cotețe. 

Cine nu cunoaște chipul vulpei? În cărțile cu istorioare chiar pentru copiii mici, ea e cea mai adesea figurată. Aduce la trup cu un câine, numai că are botul mai ascuțit, iar coada stufoasă o ține orizontală când aleargă sau o târâie când pășește agale. Pe zăpadă lasă o dâră, după care își trădează prezența. Blana roșcovană, deasă mai ales iarna, e pieirea ei; cațaveicele gospodinelor înstărite sunt căptușite cu blană de vulpe.

Vânează singură, spre deosebire de lup. Numai dacă e lihnită de foame se avântă și iese din bârlog ziua. Altfel, stă ascunsă în vizuina ei, pe care uneori o împrumută de la bursuc, printr-un șiretlic. Știe că bursucului îi place curățenia. Vulpea stropește cu udul ei rău mirositor intrarea în casa bursucului, care la urmă se lasă păgubaș, mutându-se aiurea.

Cum înserează, iese la vânătoare. Prinde orice-i vine în cale. Nu alege: șoareci ca și găini, ouă de păsări ca și carne de prepeliță. Mult îi place, ca și ursului, mierea. E singura ei slăbiciune, după care se dă în vânt, răbdând împunsăturile albinelor...

E un animal deștept, dar și curajos. Când e prinsă în capcană de un picior, are curajul să și-l taie singură, numai să scape cu viață. Mai anul trecut, un vultur și-a înfipt ghearele într-o vulpe și a zburat spre a o duce la cuib. Vulpea nu și-a pierdut cumpătul; și-a înfipt colții în gâtul vulturului de l-a omorât. Au căzut amândoi din înălțime...

Este înzestrată cu atâtea însușiri, încât face față oricăror întâmplări. În copaci se cațără lesne; se târăște pe burtă ca un șarpe; e ușoară la sărit ca o pisică; numai la înotat nu se prea încumetă. Dar, pe lângă toate, e atât de isteață, încât o face mai puternică; e atât de șireată, încât își scurtează calea; e atât de curajoasă uneori, încât ai crede că nu-și dă seama de pericole; și atât de răbdătoare, încât se avântă oriunde și oricum.

Numai când e prea înfometată uită de prudență. E înșelată de chematul vânătorului, cu un fluieraș de lemn prevăzut cu o limbă de metal, prin care imită vaietul iepurelui prins. Uneori, vânătorul dibaci o ademenește imitând țâțâitul șoarecelui.

«Vânatul vulpii la chemat», povestește un vânător în revista Carpații, «are mult farmec. În primul rând cadrul în care se petrece: seară de iarnă încremenită în liniște, cu culorile reci trezite de lună. Apoi întrecerea în istețime cu șiretenia vulpii. La chemat trebuie să fii mai vulpe decât vulpea».

Omul este singurul ei dușman periculos, mai ales dacă își ia în ajutor câinele. Lupul o atacă uneori, dar ea știe așa de bine să nu-i iasă în cale când e flămând, încât nu intră în socoteală ca vrăjmaș. Mai are un dușman, împotriva căruia luptă din greu: puricii. Cât poate se scarpină, se vânjolește în praf pe spate, ca și câinele, dar tot nu scapă ușor de ei.

De altfel, vânătorile de vulpi nu sunt ușoare. Stau față în față două ființe care se pândesc, se urmăresc. Oricât de șireată ar fi vulpea, omul, la cele din urmă, îi găsește ac de cojoc.

Este cel mai răspândit carnivor la noi, ca și aiurea, măcar că este vânat atâta. Pe unde sunt mulți lupi, vulpile se țin la o parte. Cu cât lupii sunt răriți, în locul lor se înmulțesc vulpile, căci vulpea poate să fete și 12 pui, pe care-i păzește și-i îngrijește ca orice bună mamă. În primele zile nu-i părăsește o clipă. După ce cresc ceva, nu lipsește de lângă ei decât până ce-și molcomește foamea și prinde măcar un șoarece de-l aduce copiilor...

Blana de vulpe are bun preț, mai ales fiindcă din roșie poate ajunge argintie. Încercările de la Codlea, lângă Brașov, de a crește vulpi argintii nu au ajuns la bun sfârșit.

*

Năpaste cad uneori și pe animale, nu numai pe oameni. Bursucul, zis și viezure, este unul dintre animalele de la noi care aduce mai mult bine decât rău. Curăță pământul de jivinile mărunte, cu adevărat stricătoare omului.

Trăiește singuratic, în tihnă, pe cât se poate. Omului retras din lume i se spune «bursuc». Nu caută gâlceavă nimănui. Nu duce bună înțelegere nici cu semenii lui; în perioada împerecherii, cât își suferă tovarășa sub același acoperiș. Copiii rămân în grija mamei până ce pot să-și caute singuri de hrană. Atunci se împrăștie care încotro.

Cât e ziuă, bursucul stă în umbra vizuinei sale, pe care și-o sapă singur, sub un dâmb din preajma pădurii, cu mai multe deschizături, spre a avea la nevoie pe unde ieși, fără să fie văzut. Picioarele de dinainte, vânjoase, cu gheare lungi, îi servesc la săpat. Cu picioarele de dindărăt aruncă țărâna afară. Își sapă o cameră largă, unde să se poată învârti în voie. O netezește pe dinăuntru și o ține curată. Curățenia este una din însușirile lui alese; ar putea fi imitată și de mulți oameni. Își sapă anumit loc pentru necurățenii. Cumătra vulpe știe de această meteahnă a bursucului și, pentru a căpăta vizuina fără muncă, se murdărește până aproape de camera în care stă bursucul. Acesta își ia lumea-n cap.

Cei ce l-au văzut spun că e mai mare dragul să privești cum, de dimineață, își face cu grijă toaleta, nesuferind să-i fie murdară blana.

E foarte prudent când părăsește locuința. Își scoate încet capul, cu un rât ca de porc, încondeiat cu două dungi negre, ce-i trec în lungul obrazului până la urechi. Dacă e liniște, iese încet, tiptil, și se pune la sărit, răsturnându-se când pe spate, când frecându-și burta de pământ. În acest chip își leapădă mărunțeii musafiri nepoftiți și supărători.

Cum se înserează, se avântură după hrană. Pășește prudent, negrăbit, legănându-se ca ursul și călcând pe toată laba, cu capul puțin plecat înainte. Nu fuge decât dacă e silit. Nu vrea să-și cheltuiască din grăsimea agonisită cu grea trudă. Mănâncă de toate. Primăvara și vara se mulțumește cu rădăcini, cu insecte și mai cu seamă cu râme, pe care le scoate din pământ cu mult meșteșug. Nu se dă în lături dacă-i iese înainte vreun șoricel, ba chiar vreun șoldan. Ca și ursului, îi place la nebunie mierea de albine sălbatice. Nici nu se sinchisește de împunsăturile lor sau chiar ale viespilor, căci are pielea groasă, căptușită cu multă slănină. Toamna se îngrașă cu mure, zmeură, pădurețe; dacă dă peste vreo bulgărie, se îndoapă cât poate cu sfeclă, morcovi... Spre deosebire de vulpe ori dihor, de gospodăria omului nu se apropie. Se ferește de câini, dușmanii lui. Cel mult îndrăznește să se avânture în vii, căci îi plac strugurii copți și dulci.

La înfățișare, aduce mai mult cu un porc decât cu neamurile lui apropiate: dihorul, nevăstuica etc. Are capul mai lungăreț și gâtul mai lung; la șolduri e mai înalt decât la greabăn. La mers însă amintește mai mult de urs. Îngrășat bine spre toamnă, de cum se întețește frigul, se îngrijește de odihna de peste iarnă. Cară frunzar, mușchi, de-și așterne saltea moale. Se înfundă în odaia lui, se face covrig, cu botul între labele din față și se pune pe somn. Nu doarme butuc, ca marmota. Când vremea se mai îndulcește, iese din vizuină și se sorește, desmorțindu-și picioarele. Toată iarna se hrănește cu grăsimea de sub piele, adunată de cu vara, așa încât primăvara, ca și ursul, abia se ține pe picioare. Repede-repede își vine în fire.

Pe nedrept omul este dușmanul lui cel mai nemilos. Îl pândește și-l împușcă. Îl scoate din cotlonul lui prin ajutorul câinilor bursucari, mici la trup și cu picioarele date-n lături, de se pot vârî în vizuine. Alteori îi sapă vizuina și-l prind de după gât cu un soi de clește, căci de frică bursucul se ghemuiește într-un colț, dacă vede că nu poate fugi. Se prinde și cu capcane.

Și toate acestea, pentru ce? Numai pentru pielea groasă cu care se îmbracă geamandanele mari, ca și pentru perii lui lungi, din care se fac bidinele și perii. Nu se ține deloc seamă că este folositor omului.