Japonia: arte și sărbători florale

Din primele zile ale lui aprilie, la adierile primăverii japoneze, cireșii cu petale roze își arată mugurii. În curând apoi mii de arbori din grădini și promenade se vor acoperi ca de un strat de zăpadă mirositoare – florile. Ziarele anunță ziua așteptată a sărbătorii cireșilor, care, natural, variază adesea cu o săptămână sau două, după capriciile sezonului.

S-a zis cu dreptate de crizantemă că este floarea națională a Japoniei; lucrul e cu atât mai adevărat pentru cireș. O poezie de demult zice: «Vrei să știi ce înseamnă țara lui Yamato? Parfumul cireșului în razele soarelui de dimineață». Un proverb popular îi consacră aceeași stimă și arată cazul pe care îl fac japonezii de această floare: «Printre flori, cireșul are rândul întâi, precum e întâiul samuraiul printre oameni.»

Așa fiind, e ușor de înțeles entuziasmul și înghesuiala de lume, de cum încep să înflorească cireșii pe cheiurile Sumidei, la Mukojima sau în somptuoasele alei ale parcului Ueno, la Tokyo. Mici negustori și oameni nevoiași, artiști și cerșetori, femei, bătrâni, copii, toată lumea se îndreaptă spre cireși – dintre cari unii, ziși Yama-zakura, nu au decât petale simple; alții, ziși Yae-zakura, au până la opt petale duble. Și la acești cireși se privește, se cântă, se râde, se bea și se fac versuri; căci toată lumea – ca și în blagoslovita noastră țară – e in Japonia poetă, mai ales la o ceașcă cu sake.

Nu cunosc – zice un cunoscut scriitor de călătorii de la care luăm aceste amănunte – ceva mai vesel, mai plin de tinerețe și mai plin de viață ca sărbătorile florilor. Dar pe cât sunt de delicioase florile de cireș, sunt tot pe atâta de fragile, tot așa de delicate, și în curând ele vor cădea la pământ, împrăștiate. În Japonia însă se vor găsi mâini pioase cari le vor culege înainte de a cădea, le vor usca spre a servi mai târziu la o infuziune al cărei parfum, dacă nu gustul, vor aminti frumoasele zile trecute și speranța reînfloririi cireșilor la anul viitor.

*

Japonezii sunt foarte iubitori de flori. Știm că decorează căsuțele lor, vasele, evantaiurile, toate lucrările în metal și în porțelan de preferință cu ramuri și crăci înflorite, cu plante acățătoare sau grămezi de flori.

Ca și la noi la țară, se pot vedea și în Japonia fete, la lucru de câmp, care își pun câte o floare sau două, margarete de câmp sau maci, în frumosul lor păr negru. Chiar cel mai sărac are în jurul căsuței sale o mică grădiniță de flori. Ceea ce face însă admirația călătorilor străini sunt grădinile întinse pe care orice moșier sau proprietar mai mare le instalează pe proprietatea sa. Grădinarii japonezi sunt adevărați artiști și grădinile cele mari chiar opere de artă.

Japonezii preferă două flori îndeosebi, una de primăvară și alta de toamnă. Floarea de toamnă este crizantema bogată, iar cea de primăvară este irisul sau stânjenelul.

Floarea originală a crizantemei, crizantema sălbatică nogiku a dat prin cultură numeroasele feluri de crizanteme numite kiku. Tot așa din stânjenel au putut obține multe varietăți de iriși. În Japonia se întâlnesc iriși violeți, albaștrii închiși, albaștri, albi, galbeni și varietăți cu aceste culori amestecate.

Floarea kiku are și o însemnătate din punct de vedere simbolic. Crizantema este simbolul vieții lungi. Familia imperială posedă în marca sau blazonul său o crizantemă. – Crizantema a servit ca model pentru cel mai înalt ordin care se dă numai la capete încoronate sau la înalți demnitari ai statului.

În timpul când crizantemele împodobesc orice colț al Japoniei cu frumusețea lor, se serbează o sărbătoare mare în septembrie, în onoarea acestei flori. Se fac procesiuni în timpul cărora se transportă păpuși de la 5 la 8 metri, făcute din crizanteme.

Tot atâta importanță are însă și irisul în viața japonezilor. Elegantul stânjenel le este simbolul deșteptării la viață, la dragoste. În luna mai au sărbătoarea primăverii, în care timp toate casele sunt împodobite și înăuntru și afară cu florile acestea. Și la templu se duce fiecare japoneză ca să-l împodobească cu câțiva iriși.

Și poezia japoneză vorbește de stânjenel, întruparea primăverii și a tinereții. De aceea se găsesc peste tot, în apropierea orașelor mai ales, grădini întinse, plantațiuni ce au dimensiuni considerabile, unde se cultivă numai iriși sau numai crizanteme. Se alege într-acest scop un teren mlăștinos. Stânjenelul are nevoie de multă apă sau se udă în mod artificial cât se poate de mult terenul pentru cultura acestei flori.

Munca necesară este foarte puțină, căci stânjenelul, în teren favorabil, crește foarte bine, nu are nevoie de nici o îngrijire și mai ales se înmulțește foarte repede. – Ani de-a rândul o grădină de stânjenei dă o recoltă abundentă, îmbogățind ușor pe proprietarul ei.

O priveliște dintre cele mai frumoase este o astfel de grădină întinsă, în care variază pe anumite distanțe culorile florilor, alternând diverse tonuri de violet și de albastru cu altele de galben.

Frumusețea grădinilor japoneze e încă mărită prin faptul că țin în ele și acele pasări delicate din familia cocostârcilor, flamingo, heroni etc., cari își găsesc hrană abundentă în solul mlăștinos al plantațiilor.

*

Când noi, europenii, cumpărăm flori, fie că e vorba de trandafiri, fie că e vorba de garoafe, fie că e vorba de crini, n-avem decât o singură grijă: să primim flori cât mai mari, dacă se poate toate de aceeași mărime.

Când japonezul cumpără flori, pentru sine sau pentru a le dărui, el nu alege niciodată flori cu totul deschise: ia numai boboci, pentru ca astfel să-și rezerve bucuria de a fi martor la înflorirea lor.

Între aceste două feluri de a înțelege rostul unei flori e o deosebire ca de la cer la pământ. O deosebire care arată că noi suntem barbari și absolut nepricepuți într-o artă subtilă, care încălzește inima japonezului.

Japonezul nu înțelege niciodată să aranjeze florile în „jerbe“. El se mulțumește cu două sau trei flori aranjate cu artă. Arta aceasta, care-i leagă prin flori de viață, de vară, de soare, este artă necunoscută nouă. Ea se cheamă Ikebana.

Ikebana e o artă cu estetica și simbolica ei. O artă care numără școli și stiluri: clasic, naturalist, impresionist. Orice japoneză bine crescută trebuie s-o cunoască și s-o stăpânească la perfecție, după cum trebuie să cunoască ceremonia ceaiului, a dansului și a muzicii. Universitatea florilor are reședința la Kyoto; preoții templului Rokkakudo, de acolo, sunt profesorii acestei universități, iar marele preot este rectorul.

În arta aceasta dorim să inițiem pe cititoarele noastre. Spațiul nu ne lasă să ne ocupăm de stilurile diferite ale Ikebanei. Ne vom mulțumi de aceea, pentru început, să indicăm regulile generale care conduc această artă.

Mai întâi o axiomă: florile nu trebuie să facă niciodată impresia că sunt tăiate, ci trebuie să apară ochiului ca și cum ar fi vii.

A doua axiomă: florile trebuie să concorde cu anotimpul. Primăvara, rămurele înmugurite; vara, flori și frunze; toamna, efecte de culori ruginii.

Florile vor fi astfel aranjate încât să dea impresia că ele cresc în vas – că se găsesc la locul lor de origină; plantele de apă și plantele de munte nu trebuie puse laolaltă; niciodată nu vor lipsi bobocii de lângă florile gata înflorite, și de asemeni nu vor lipsi frunzele. Toate trebuie să dea impresia de viață, de natural. Aceasta pretinde, bineînțeles, cunoașterea amănunțită a vieții florilor și a proprietăților fiecăreia.

Nivelul apei, în orice vas, închipuie nivelul pământului. Orice plantă și orice floare, ridicându-se la cel puțin zece sau cincisprezece centimetri de la nivelul solului, în vase ele vor avea aceeași înălțime. Frunzele, florile și rămurelele nu trebuie să se încrucișeze. Niciodată mai mult de șapte sau nouă rămurele la un loc, niciodată mai mult de două sau trei feluri de flori la un loc.

Ikebana dă un anumit rol culturii florilor, după un rang anumit; roșul este cel mai puțin prețuit, culorile palide și tonurile vagi sunt cele mai agreate.

Aranjarea florilor, ca și băutul ceaiului, pretinde însă o ceremonie după un rit stabilit, o etichetă care dovedește atât buna creștere a gazdei, cât și a oaspelui.

Întocmai ca atunci când își roagă musafirul să-l onoreze, gustând din ceaiul său, japoneza bine crescută își roagă oaspele să-i aranjeze – „cu arta pe care oaspele o stăpânește cu atâta măiestrie, cu gustul său nedezmințit, cu îndemânarea incomparabilă pe care o are“ etc., etc. – câteva flori. Oaspele refuză la început (așa cere politețea pe tot globul), dar acceptă la a doua invitație. Stăpânul casei îi prezintă atunci vasul de flori, cuțitașele, un mic ferăstrău, hârtie de mătase și florile.

Musafirul face cum se pricepe mai bine, aranjează florile în vasul lor și când totul e gata le toarnă apa, dintr-un ibric special. Curăță apoi uneltele și le așază în ordinea lor pe tava de flori lăcuită, pe care i-au fost prezentate la început. Oaspele își contemplă opera încă o dată și se scuză apoi (de politețe) în fața gazdei pentru lipsa sa de pricepere. Gazda își exprimă atunci admirația pentru minunatul aranjament și afirmă că n-a văzut niciodată ceva mai frumos.

Ceremonia, oricât ar fi de stilizată și întrucâtva falsă, e totuși ritul unei arte pure. Japonezii au înțeles cu mult înaintea noastră, dar mai ales au perfecționat, estetica și simbolica florilor. Omul care se ocupă câteva clipe din zi cu îngrijirea și contemplarea florilor e mai curat, mai bun.

Gospodina japoneză, bine educată, e maestră în arta așezării florilor. Ea știe care vas se potrivește florilor late – vasele turtite; ea știe că glastrele înalte sunt bune pentru rămurelele înmugurite; ea știe să înfigă o cracă de cireș într-un vas special și s-o îndoaie astfel ca să pară un cireș în miniatură. Pentru că munca aceasta cere timp mult – aranjarea a două ramuri poate lua două-trei ore – japonezele își dau osteneala să-și tina florile proaspete cât mai mult timp. Se cunosc numeroase metode pentru aceasta, dar cele mai interesante sunt secrete pentru străini, ele transmițându-se de la mamă la fiică, din generație în generație.