Natură: păsări acvatice

Sunt două păsări care, când le vezi alăturea, s-ar părea că n-au nimic comun între ele. Una, Cormoranul (Phalacrocorax carbo), este dracul în formă de pasăre. La culoare este ca tăciunele nears: cafeniu închis. De aceea i se spune pe-aiurea: corb de mare. Nu e însă una peste tot – pe pântece și pept, penele dese, mărunte, bat în albăstriu, cu strălucire metalică. Pe spate și aripi pare că are solzi; fiecare pană este pe margini încondeiată cu negru, așa încât se deosebește bine una de alta. Pete albe nu are decât pe obraji, presărate pe cap și două canafuri la șolduri. Coada e formată din pene tari, retezate la vârf, și așa așezate încât ai crede că îi sunt înfipte, ca să se poată sprijini în ele.

Babița (Pelecanus onocrotalus) din potrivă pare că e acoperită uneori cu petale rosacee de măcieș; numai spre vârful aripelor are câteva pene mai sure, iar pe cap poartă un soi de creastă din pene mai încrețite și mai lungi. Amândouă au picioarele ca de rață, cu unghii mari. Amândouă au gâtul subțire, destul de lung, putându-l îndoi în toate chipurile. Deosebirea e la cap. La cormoran capul e lungăreț, terminat printr-un plisc subțire puternic, îndoit la capăt ca o ghiară. Babița are și ea capul mic față de trup, dar pliscul ei e lung, din oase ce seamănă cu solzii de crocodil și încârligat la vârf. Caracteristic pentru babiță este sacul de pele galbenă susținut de margenile fălcei de jos, cum este pânza crâsnicului ținut de nuelile îndoite și legate de coada acestui instrument de pescuit.

Amândouă însă sunt tovarășe la vânat, căci amândouă se hrănesc aproape numai cu pești. De aceea trăesc pe lângă bălțile mari; puzderii sunt în bălțile din delta Dunării, contrastând, când stau alăturea prin culoarea lor. E o priveliște neuitată aceea care ți-o prezintă bancurile de nisip de pe lângă lacurile mari din deltă sau de lângă țărmul mării. Se pare o insulă de nuferi într-un cadru negru. Iar de te poți apropia să-i privești mai bine, atunci poți prinde liniștea greoilor pelicani, care-și usucă aripele pe jumătate întinse, ori își potrivesc penele de pe spate cu pliscul întors, cu care ajung până la coadă. Alăturea, cormoranii în pozițiunile cele mai comice. Care cu gâtul întins, atent, care cu gâtul îndoit ca o toartă de ulcior, care cu penele de la coadă răsfirate ca ale unui curcan ori cu aripile întinse, gata să sboare. Unii stau nemișcați ca soldații de santinelă, alții din potrivă mereu schimbându-și poziția. Sute și mii împânzesc fața apelor, căci sunt păsări care nu le plac decât traiul în societăți mari. Nu se bat unele cu altele de la mâncare, căci au îndeajuns, măcar că sunt de o lăcomie fără pereche. Se împacă între ele, ba chiar își caută tovărășia, pentru că se complectează unele pe altele. Cormoranii sunt strașnici înotători, se cufundă lesne și țin îndelung sub apă. Ca o săgeată se afundă în apă, la adânc; iese, cine știe unde, respiră puțin și se afundă din nou. Vânătoarea lor este mai mult sub apă. De  aceea ei se lasă spre largul bălții. Prin aceasta aduce un serviciu babiței, răscolind peștii și mânându-i spre mal, unde-i așteaptă sacul fără fund al babițelor. Acestea se țin la marginea apei, căci măcar că înoată bine, nu se pot cufunda. Cel mult își vără pliscul și gatul lung în apă, dar niciodată nu dă greș. Sunt pacostea bălților. O pereche de babițe cu cei doi pui mănâncă pănă la 14 kg. de pește pe zi, înghițind crapi de 2 kg., iar un cormoran mănâncă 2-3 kg. de pește pe zi.

Vânătoarea o fac întâi dimineața; e dejunul. După ce s-au săturat, se retrag spre țărm. Cormoranii sboară pe arbori, dacă sunt, croncănind ca cioarele, îndoind crengile de greutatea trupului lor. Babițele se țin de regulă pe pământ. Amândouă se soresc, ca să li se usuce penele, curățindu-le cu pliscul. Își întind aripile, bat din ele ea să se svânteze mai repede, se leagănă când pe un picior, când pe altul, luând pozițiile cele mai variate. După curățenia hainelor, se odihnesc cât bate soarele prea de sus, mistuind ce au mâncat. Babițele se lasă pe pântece, ca gâștele, strângându-și gâtul și sprijinindu-și pliscul greu pe spate. Cormoranii stau în rând ca soldații, dar neastâmpărați, mereu întorcând capul ba la dreapta, ba la stânga, mereu întinzând aripele, căci ei sunt în toate mai vioi decât babițele cu aparența greoaie. După amiază se întorc iarăși la baltă, pentru masa de seară, pe care o prelungesc până la apusul soarelui, când se retrag la culcușul lor, cormoranii, ca cioarele, gălăgioase, babițele tăcute, demne, caraghioase în importanța ce dau trupului lor, numai pântece. Cei dintâi sunt tipul hrăpărețului lacom, dar inteligent, vioi, iscodind orice, cu simțurile agere, prudent și îndrăsneț; cele de al doilea fiind tipul burghezului domol, lenevos, care nu-și împarte viața decât între mâncare și odihnă, mulțumit de sine când s-a săturat, plăcându-i liniștea între ai săi și chiar trăind bine cu toată lumea păsărească. Neavând dușmani – e greu chiar hultanului cât de mare să se încumete să le atace – dau pace și ele altora. Cuibul și-l fac adunând papură sau stoloane de stuf pe insulele plutitoare, unde e mai mare siguranță, ori pe plaur. Cuibul babițelor seamănă cu niște găteje asvârlite la întâmplare. Cormoranii, din potrivă, își fac cuibul pe copaci, din crengi asvârlite fără meșteșug; bieții pui golași te miri cum nu se înțeapă în vârful vreascurilor uscate. Cuibul, crengile și trunchiurile copacilor sunt ca văruite de găinațul albicios al păsărilor; pe lângă toate în jurul lor e un miros greoi de putreziciune, provenit din peștii căzuți din cuib. E un adevărat iad sălciile pline de cuiburi de cormoran, care mărginesc iazurile din deltă sau canalele din baltă. Ca și vulpea, uneori nu se ostenesc să-și facă culcușul singure, ci-l fură de la ciori și de la stârci. Cele dintâi fug în fața dușmanului mai puternic; cei de al doilea duc luptă pentru casa lor, dar ies de regulă biruiți. Numai cormoranii de pe Insula Șerpilor nu au încotro și trebue să-și aștearnă culcușul puilor lor pe stânca goală.

Și babițele și cormoranii trăesc lesne în captivitate; una din plăcerile grădinilor mari zoologice este și cușca lor. Cormoranii, prin unele părți, cum e în China, servesc la pescuit, omul slujindu-se de lăcomia, dar și de istețimea lor. Pentru aceasta sunt crescuți și educați anume. Dus în larg, pe plute de bambus, pescarul dă drumul pasărei. Ea se afundă și iese după scurt timp, cu un pește în plisc, gata să-l înghită. Ți-ai găsit! Omul i-a pus un inel la gât, așa încât gâtița e strâmtată. Pescarul îl chiamă; pasărea vine. Prada îi este luată din gură; ca să fie și ea mulțumită, răsplătită de osteneală și mai ales ademenită, i se asvârle un peștișor mai mic. Alteori însă cormoranul nu are plăcerea să vie, când este chemat, ba are aerul că vrea să sboare, să se elibereze. Atunci pescarul îl prinde într-un soi de plasă și îl trage spre plută.