Călătorii: Roma, Florența, Veneția

Colosseumul, Roma. Ruina gigantică, cunoscută originar sub numele de Amfiteatrul Flavian, e relicva magnifică a Romei antice. Început de Vespasian în anul 72 d.Chr., a fost inaugurat de Titus în anul 80 d.Chr. și completat ulterior de Domițian. Ca loc de desfășurare pentru jocurile publice timp de aproape patru sute de ani, a fost scena luptelor între gladiatori și a persecuției martirilor creștini. După triumful creștinismului, a căzut în uitare și a suferit  distrugeri, fiind folosit drept carieră pentru construcția noilor edificii. În cele din urmă, în 1750, Benedict al XIV-lea l-a salvat dedicându-l memoriei martirilor – o cruce în mijlocul amfiteatrului era vizitată de cei pioși. Colosseumul e imaginea izbitoare a Romei însăși, decăzută, dar măreață, pe jumătate cenușie și pe jumătate verde, o mare tragedie în piatră. A fost construit pentru a găzdui zeci de mii de spectatori. În cele patru etaje au fost folosite cele trei ordine arhitecturale: primul, doric; al doilea, ionic; al treilea și al patrulea, corintic. La nivelurile inferioare existau optzeci de arce. Înălțimea zidului exterior era de o sută cincizeci și șapte de picioare, circumferința de o mie șase sute patruzeci și unu de picioare, întreaga suprafață fiind de șase acri.

Dealul Capitolin, Roma, era în antichitate citadela orașului, împodobit cu templul lui Jupiter Capitolinus. Aici se afla centrul puterii statului roman și principalul sanctuar religios. Dar templul și citadela au dispărut, iar în locul lor se înalță un ansamblu de clădiri ridicate de Paul al III-lea după planurile lui Michelangelo. În dreapta se află Palatul Conservatorilor, în stânga Muzeul Capitolin, iar între cele două, ocupând a treia latură a pieței, Palatul Senatului. Cea mai bună abordare a pieței e urcând scara mare, cunoscută sub numele de Cordonata Capitolina, care în forma sa actuală datează din 1736. La baza scării se găsesc doi lei egipteni, iar în vârf, pe culmile balustradelor, două statui colosale antice ale lui Castor și Pollux, descoperite în secolul al XVI-lea. În centrul pieței e statuia ecvestră din bronz a lui Marcus Aurelius.

Sfântul Petru, Roma, e cel mai mare și mai impresionant dintre toate lăcașurile cultului creștin. E construit pe locul unde se zice că e îngropat Sfântul Petru. Încă din anul 90 d.Chr. s-a ridicat o capelă în locul acesta, iar din 306 o bazilică. Clădirea actuală a fost începută în 1506 și, după ce s-au valorificat talentele lui Bramante, Michelangelo și altor arhitecți, a fost sfințită de Urban al III-lea în 1626. Măreața cupolă este în mare parte opera lui Michelangelo, deși planul său a fost oarecum modificat de Giacomo della Porta. Impresionantele coloane, care aproape înconjoară piața și conduc spre intrare, au fost adăugate în 1667. Fațada pare un eșec, dar nimic nu poate strica frumusețea acestui edificiu extraordinar. Deși ocupă o suprafață de aproximativ două sute patruzeci de mii de picioare pătrate, datorită proporțiilor sale desăvârșite, interiorul nu dă senzația de vastitate, nu imediat. Vaticanul, care se învecinează cu bazilica, e o clădire la fel de enormă și frumoasă, care include reședința papilor, un muzeu uluitor cu tablouri și statui și o bibliotecă de un mare interes istoric.

Panteonul, Roma. Acesta-i unul dintre cele mai impunătoare și mai bine păstrate monumente antice din Roma. Cu excepția clopotnițelor adăugate de Bernini la exterior, se află astăzi în aceeași stare ca în anul 27 î.Chr., când Marcus Agrippa, după restabilirea păcii, l-a consacrat tuturor zeilor. În anul 608 d.Chr., a fost transformat în biserică de către papa Bonifaciu al IV-lea. Porticul este de o frumusețe fără cusur, interiorul fiind o rotondă perfectă, impresionantă prin simplitatea sa. Tavanul boltit este luminat doar de o deschizătură cu diametrul de douăzeci de picioare. Interes suplimentar pentru contemporani îl reprezintă mormintele lui Rafael, Caracci și ale altor artiști.

Ponte Vecchio, Florența. Nu există vreun alt pod mai pitoresc în lume decât acesta. Traversează râul Arno într-un punct unde tradiția spune că a existat un altul în vremea romanilor. Cert este că poduri au fost construite și distruse aici în repetate rânduri înainte ca Taddeo Gaddi să ridice actuala structură cu trei arcade. Este mărginit de prăvălii, aparținând aurarilor și bijutierilor încă din secolul al XIV-lea. Peste acoperișurile prăvăliilor se întinde galeria Marelui Duce, un pasaj secret construit între Uffizi și Palatul Pitti. Podul ar putea fi ușor confundat cu o stradă de către străini, dacă n-ar fi spațiului gol de deasupra arcadei centrale, oferind priveliști asupra orașului și râului, pe ambele părți.

Palazzo Vecchio, Florența. Străvechea primărie a Republicii Florentine, ulterior reședința lui Cosimo de’ Medici, este cunoscută sub numele de Palatul Vechi. Început în 1298, e un exemplu formidabil de castel medieval florentin, cu impunătoare creneluri și cu un turn disproporționat, ridicat sfidător deasupra zidurilor, fără a ține cont de simetrie, atârnând peste creneluri. E situat în Piazza della Signoria, centrul istoric, dar și comercial al Florenței, o piață împodobită cu fântână și coloane sculptate. În fața intrării se află grupul lui Bandinelli cu Hercule și Cacus. La un unghi drept spre stânga se află Loggia dei Lanzi, faimoasă pentru frumusețea sa, cât și pentru capodoperele pe care le adăpostește. 

Catedrala din Florența, cunoscută mai ales ca Duomo sau Domul, deși denumirea sa oficială e Santa Maria del Fiore. Arnolfo di Cambio a început construcția în 1298; i-a urmat Giotto, iar cupola a fost adăugată de Brunelleschi. Aceasta din urmă nu e doar admirabilă în sine, ci și importantă ca prima dintre marile cupole ale arhitecturii moderne. O fațadă pe jumătate neterminată a fost distrusă de un incendiu, construcția nefiind completată decât între 1875–1884. Interiorul e impunător, deși aproape complet lipsit de ornamente. În afara bisericii, spre stânga, se află Campanila, capodopera lui Giotto, atât de extraordinară încât Carol al V-lea a spus că ar trebui păstrată într-o vitrină de sticlă. În față se află Baptisteriul, o construcție octogonală, începută în 1352 și terminată în 1358. Atracția principală constă în porțile de bronz, în special cele ale lui Lorenzo Ghiberti, pe care Michelangelo le considera demne de a fi intrările paradisului.

Panorama Veneției. Niciun oraș din lume nu-i mai fascinant decât Veneția. Însăși așezarea sa o face unică, construită fiind peste un grup de mici insule, o sută sau mai multe la număr, în laguna cu același nume. Un banc nisipos lung și îngust separă laguna de Marea Adriatică. Cea mai mare dintre insule e Isola di Rialto, care dă numele celebrului pod. Canalul Mare șerpuiește prin oraș, ca litera S, tăindu-l în două părți inegale. Cele o sută patruzeci și șase de canale mai mici și o rețea de străduțe și poduri formează celelalte căi de circulație. Bisericile splendide, comorile de artă și palatele magnifice amintesc de gloria trecutului și umplu prezentul de frumusețe. Prin secolul al XV-lea, Veneția era cea mai puternică republică din Europa și centrul comerțului continental. Imensa bogăție a permis nobililor comercianți să-și afirme simțul artistic în monumentele superbe care există încă azi.

San Marco, Veneția. Catedrală faimoasă e o îmbinare surprinzătoare din multe stiluri arhitecturale, dar care respiră  armonie, la exterior cât și la interior. Clădirea actuală, sfințită în 1085, a luat locul uneia mai vechi și mai simple, distrusă de un incendiu în 976. În fața bisericii, spre sud-vest, se înalță Campanila. La est de biserică se întinde faimoasa Piazzetta, sau „Piața Mică”, până la Canalul Mare, mărginită de Palatul Dogilor (foștii conducători ai orașului), cea mai frumoasă clădire din lume pentru mulți arhitecți. Piața Mare din fața San Marco e punctul de adunare al Veneției; vara aproape întreaga populație a orașului părând că se strânge aici.

Canal Grande, Veneția, e principala arteră de circulație a orașului. De o parte și de alta a cursului său șerpuitor e mărginit de palate cu fațadă de marmură. Gondolele se strecoară în sus și în jos, dar și vaporul modern, din păcate. Aproape la jumătatea traseului, canalul e traversat de celebrul pod Rialto, cu o singură arcadă elegantă, lungă de șaptezeci și patru de picioare. Podul a fost construit în 1588, deci după perioada de maximă înflorire a Veneției. Vechiul Rialto, despre care vorbește Shakespeare, locul de întâlnire al negustorilor, nu era acest pod, ci Bursa, mult timp centrul vieții comerciale în bogatul oraș.

Palatul Dogilor, Veneția. În unghi drept față de Piazza San Marco, la capătul său sud-estic, se află Piazzetta sau Piața Mică, unde se găsește fosta reședință a Dogilor, sediul guvernării. Ruskin numește construcția „opera principală a Veneției.” Ridicată inițial în anul 800, de cinci ori distrusă și tot de atâtea ori reconstruită, într-un stil din ce în ce mai somptuos, actuala clădire datează din secolul al XIV-lea. Este în stil gotic-maur. Forma este aproape un pătrat; latura vestică, orientată spre Piazzetta (două sute treizeci de picioare în lungime) și latura sudică, orientată spre mare (două sute douăzeci de picioare), sunt flancate de două colonade, una deasupra celeilalte, cu dantelării. Cea superioară e în mod special bogată. Curtea interioară arată ca o pădure de coloane elegante, cornișe, arcade, sculpturi, basoreliefuri. O colecție magnifică de picturi venețiene e adăpostită între zidurile palatului – care, pe latura estică, e legat de închisori prin Podul Suspinelor.