Japonia: toamna, crizanteme și arțari

Octombrie. Cum se știe, termenul japonez hana e mult mai cuprinzător decât cuvântul nostru „floare” și include în înțelesul său ierburile și frunzele. Din pricina asta arțarul cu frumoase foi poate fi discutat în cadrul calendarului floral.

Rămâne întrebarea dacă arțarul să fie subiectul acestei luni sau a celei următoare. În agenda japonezului, cel mai adesea crizantema primește luna a noua – octombrie, iar arțarul luna a zecea – noiembrie. Ziua de naștere a împăratului Mutsuhito cade însă pe 3 noiembrie, crizantema fiind emblemă imperială, așa că am rezervat acestei flori luna viitoare. Mai mult, tradiția spune că în octombrie trebuie vizitați faimoșii arțari din Nikko și Tatta.

Arțarul e cunoscut în cutume drept „plantă-antidot”, întrucât se crede că limpezește aerul de infestări. Mai aflăm și că e unul dintre importanții copaci fără flori, ale cărui ramuri înlocuiesc inflorescențele în buchetele japoneze. Mai indicat e să fie utilizate în combinație cu crizanteme albe sau galbene. Iar o pictură reprezentând un căprior trebuie neapărat să aibă arțari în compoziție.

Dacă e să ne încredem și în alte ziceri, arțarul are și o utilizare mai practică – „cocheta îi trimite iubitului o ramură pentru a-i sugera temerea că sufletul lui s-a schimbat, asemeni culorii frunzelor”. Când obrazul unei domnișoare se înroșește de sfială, japonezii spun că „își acoperă chipul cu frunze roșii”. „O mână ca o foaie de arțar” înseamnă o mână mică, delicată.

Nu numai peisajul, ci și literatura japoneză e copleșită cu momiji. Covorul colorat e asemuit brocartului (nikishi). Celebra colecție a celor „O sută de poezii” conține câteva despre frumusețea frunzelor de toamnă, a celor căzute din arțari, în special:

„În adâncurile munților, / călcând printre frunzele purpurii, / glasul cerbului rătăcitor. / Când aud chemarea singuratică – / tristă, ce tristă, e toamna!”

Noiembrie. Cum am spus deja, crizantema aparține în calendarele japoneze în general lunii a noua – octombrie. Situație datorată mai ales celei de-a cincea mari sărbători a anului, Kiku no Sekku (Festivalul Crizantemei), din a noua zi a celei de-a noua luni. Am inversat ordinea nu doar fiindcă ziua de naștere a împăratului e 3 noiembrie, iar floarea cu șaisprezece petale a fost aleasă din vechime emblemă imperială, ci și pentru că festivitatea anuală a crizantemei, cea organizată în grădina palatului, cade în noiembrie. Dificultatea armonizării celor două calendare, vechi și nou, vine din faptul că luna a noua a celui vechi acoperă porțiuni atât din octombrie, cât și din noiembrie.

Florile crizantemei sunt de diferite forme, dimensiuni și culori; dar, potrivit cunoscătorilor, cele galbene sunt pe primul loc. Se spune că există aproape 300 de nuanțe între cele aproximativ 800 de soiuri cultivate în Japonia. Se pot găsi flori gigantice, flori microscopice, plante cu o unică floare uriașă și altele cu sute de boboci mărunți pe o singură tulpină. În noiembrie 1902, în grădinile imperiale a putut fi văzută o tufănică purtând 1272 de flori!

Crizantema și vulpea sunt legate în artă și literatură în mod obișnuit, din pricina unei povești vechi, care spune astfel: „O vulpe, luând aspectul unei femei frumoase, a vrăjit un prinț. Într-o zi însă arătarea s-a întâmplat să adoarmă între crizanteme și astfel și-a reluat înfățișarea adevărată. Prințul, zărind animalul, a lansat din arc o săgeată și vulpea a primit un semn în frunte. Mai târziu, văzându-și iubita cu o rană în același loc și-a dat seama de adevărata ei natură.” Crizantema mai e asociată și cu cocorul.

Cu ocazia sărbătorilor, se obișnuia purtarea unei anumite vestimentații, kiku-gasane, purpurie la exterior, albă la interior; de asemeni băutura kiku-zake, adică sake cu infuzie de crizantemă, un tratament împotriva bolilor; iar la curte se compuneau poezii, al căror subiect era ales de împărat.

Un poem vechi a fost tradus în acest fel: „Privind în sus, / spre grădina palatului, / mă întreb ce văd acolo, / petale de crizantemă, albe ca neaua, / sau strălucirea sclipitoare a stelelor.”

Crizantema poate fi numită într-o mulțime de feluri fanteziste, cum ar fi „floarea-stea”, „o mie de generații”, „sora mai mică”, „floarea bătrânilor”, „floare inocenței”. Între „cei patru seniori” ai grădinii stă alături de prun, orhidee și bambus.

În Japonia există însă un loc despre care se spune că poartă ghinion cultivatorilor de crizanteme – Himeji. Motivul se înțelege dintr-o poveste relatată de Lafcadio Hearn într-una din cărțile lui:

„La Himeji sunt ruinele unui mare castel cu treizeci de turnuri; locuia acolo un daimyo al cărui venit era de o sută cincizeci și șase de mii de koku de orez. În casa unuia dintre vasalii mai importanți ai acelui daimyo trăia o servitoare de familie bună, pe numele ei O-Kiku; iar kiku înseamnă crizantemă. Multe lucruri prețioase se aflau în grija ei, printre altele zece vase scumpe de aur. Unul dintre acestea a dispărut și n-a mai putut fi găsit. Fata, fiind responsabilă și neștiind cum altfel să-și dovedească nevinovăția, s-a înecat într-o fântână. După aceea fantoma ei, întorcându-se în fiecare noapte, era auzită numărând încetișor vasele, printre suspine: ichi-mai, ni-mai, san-mai, yo-mai, go-mai, roku-mai, shichi-mai, hachi-mai, ku-mai... Urma un strigăt deznădăjduit și apoi vocea plângătoare a fetei socotind vasele de la capăt: unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă... Spiritul ei a trecut în corpul unei insecte ciudate, cu un cap ca de stafie, cu părul lung, în dezordine. Gângania se numește O-Kiku-mushi, „musculița lui O-Kiku”, și poate fi găsită, se spune, doar în Himeji. Despre O-Kiku s-a scris și o piesă faimoasă, jucată încă în teatrele populare, intitulată „Conacul vaselor lui O-Kiku din Banshu”.

Unii cred că Banshu e de fapt numelui unui cartier (Banchō) din Tōkyō, de unde poate vine povestea. Dar cei din Himeji insistă că partea orașului lor numită acum Go-Ken-Yashiki e locul vechiului conac. Un lucru e sigur: cultivarea florilor de kiku în acea parte din Himeji poartă ghinion. Prin urmare nimeni acolo, ni se spune, n-are crizanteme în grădină.