Călătorii: Stendhal prin Florența

23 ianuarie 1817 – Ieri mi-am petrecut întreaga zi într-un soi de încordare. Prima ieșire am făcut-o la biserica del Carmine, unde se află frescele lui Masaccio; apoi, nefiind în dispoziție potrivită pentru admirarea picturilor în ulei de la palatul Pitti sau de la Galerie, m-am dus să vizitez mormintele Medicilor, la San Lorenzo, și capela lui Michelangelo, numită așa datorită statuilor realizate de acel artist extraordinar. Ieșind din San Lorenzo, am rătăcit la întâmplare pe străzi; am contemplat, în emoție tăcută și profundă (cu ochii larg deschiși, incapabil să scot o vorbă), palatele clădite pe la 1300 de negustorii din Florența: adevărate cetăți. Priveam, de jur împrejurul domului (construit în 1293), arcadele într-un fel gotice, al căror vârf elegant e format prin unirea a două linii curbe (asemenea părții superioare a florilor de crin, pe monedele de cinci franci). Profilul acesta se regăsește pe toate porțile de intrare ale caselor din Florența. Mai târziu s-au închis cu zid bolțile ce înconjoară imensa piață în care se înalță Santa Maria del Fiore.

Eram bucuros că nu cunosc pe nimeni, netemându-mă că aș putea fi constrâns la conversație. Arhitectura Evului Mediu îmi cuprinsese tot sufletul, mă simțeam trăind în vremea lui Dante. Nu mi-au trecut prin minte nici zece gânduri toată ziua pe care să nu le fi putut transpune într-un vers al marelui autor. Mi-e rușine de istorisirea mea, care mă face să par un egotist.

După cum se vede limpede din soliditatea palatelor, construite din blocuri enorme de piatră, păstrând brută latura dinspre stradă, pericolul a domnit adesea pe străzile astea! Absența pericolului pe străzi ne face atât de mărunți. M-am oprit o oră, de unul singur, în curtea mică și mohorâtă a palatului zidit în Via Larga de Cosimo de Medici, cel pe care proștii îl numesc Părinte al patriei. Cu cât aceste clădiri încearcă să imite mai puțin templul grec, cu atât îmi amintesc mai mult de cei ce le-au construit, de nevoile lor, și cu atât mai mult mă conving. Dar, pentru a păstra o astfel de sumbră iluzie, care toată ziua m-a făcut să visez la Castruccio Castracani, la Uguccione della Faggiola etc., de parcă aș fi putut să-i întâlnesc la cotul drumului, evitam să-mi cobor privirea către figurile mărunte și anonime care străbat asemenea străzi sublime, impregnate încă de patimile Evului Mediu. Vai, florentinul de astăzi n-are patimi deloc; avariția lui nu e nici măcar atât, doar vanitate extremă combinată cu sărăcie extremă.

Florența, pavată cu blocuri mari de piatră albă de formă neregulată, e nemaipomenit de îngrijită; pe străzi aerul are un parfum neobișnuit. Cu excepția câtorva burguri olandeze, e probabil cel mai curat oraș din lume și, cu siguranță, unul dintre cele mai elegante. Arhitectura sa greco-gotică are puritatea și finisarea unei frumoase miniaturi. Din fericire pentru strălucirea tangibilă a Florenței, locuitorii ei și-au pierdut, odată cu libertatea, energia necesară ridicării marilor edificii. Astfel ochiul nu e șocat aici de fațade nedemne în stil Piermarini și nimic nu tulbură armonia unor străzi unde dăinuie idealul Evului Mediu. În zeci de locuri diferite din Florența, de exemplu coborând Ponte della Trinità și trecând pe lângă Palazzo Strozzi, călătorul se poate crede în anul 1500.

Cu toată splendoarea rară a atâtor străzi pline de grandoare și melancolie, nimic nu se poate compara cu Palazzo Vecchio. Fortăreața, construită în 1298 din donațiile negustorilor, își înalță cu mândrie, la înălțime imensă, crenelurile de cărămidă și zidurile. Nu în vreun colț izolat, ci chiar în mijlocul celei mai frumoase piețe din Florența. Spre miazăzi galeria lui Vasari, spre nord statuia ecvestră a unui Medici, la picioare David al lui Michelangelo, Perseus al lui Benvenuto Cellini în Loggia dei Lanzi, într-un cuvânt capodoperele artelor florentine, rodul civilizației sale. Piața aceasta e însă un Boulevard de Gand al țării, un loc pe unde se trece în permanență. Ce clădire de stil grecesc ar putea induce o asemenea senzație de duritate și putere precum cetatea aceasta de Ev Mediu? „Acolo, la fereastra aceea, pe partea de miazănoapte”, mi-a spus ciceronele meu, „a fost spânzurat arhiepiscopul Pazzi, îmbrăcat în veșmintele sale pontificale.”

Regret vechiul turn al Luvrului. Arhitectura galo-greacă care l-a înlocui nu e suficient de sublimă pentru a emoționa sufletul la fel ca turnul lui Philippe Auguste. (Am adăugat comparația doar pentru explicarea ideii; când am ajuns prima dată în Florența nu m-am gândit la nimic altceva în afară de ce vedeam, la Luvru nu mai mult decât la Kamchatka.)

În Florența, contrastul între Palazzo Vecchio și asprimea Evului Mediu, izbucnind printre operele de artă, și insignifianții marchesini moderni produce o impresie de neuitat. Vedem mai întâi capodopere născute din forța patimilor, iar mai apoi totul devine neînsemnat, mărunt, contorsionat, când furtuna simțămintelor a încetat să mai sufle în pânza care împinge sufletul omului înainte. Neputincios când e lipsit de pasiuni, adică fără vicii sau virtuți.

Seara, dintr-un scaun de pai, în fața cafenelei, din mijlocul măreței piețe și vizavi de Palazzo Vecchio, mulțimea și frigul, neînsemnate ambele, nu-mi erau piedică în contemplarea istoriei locului. Aici a încercat Florența de multe ori să se elibereze, iar sângele a curs pentru idealuri imposibile. Luna se ridica cu indiferență peste fortăreață, întinzând o umbră lungă deasupra pieței, aducând farmec și mister colonadelor galeriei, pe sub care se vedeau case luminate dincolo de Arno.