Japonia: despre tradițiile casei

Japonia este una dintre cele mai atrăgătoare țări din lume și dă istoriografilor și filosofilor o interesantă problemă de rezolvat. Iată un popor cu o civilizație prea antică, prea diferită de a noastră și ferită de orice influență străină. Japonia – feudală în prima jumătate a secolului al XIX-lea – azi are un popor modern. De ce s-a europenizat? Cum s-a modernizat?

Mult timp a existat în Europa despre acele întrebări o părere comună: japonezii s-au europenizat fiindcă socoteau mai superioară Europa modernă decât vechea civilizație orientală. Din considerațiuni de stimă, sau din absolutism, credem civilizația rasei noastre mai bună, pentru toate popoarele lumii; Japonia ar avea inteligența să mărturisească superioritatea ei, eminentă; ar încerca a ne imita în totul, la nevoie. Dacă în Japonia modernă ar fi urme din trecutul îndepărtat, desigur aceasta ar fi contra voinței japonezilor; însă ar fi modest să se surâdă de acele anacronisme nevoite. «Japonia modernă», spunea un diplomat, «este o traducțiune neîndemânatică».

După câteva luni de călătorie în Japonia (nu mult înaintea războiului ruso-japonez), am avut prilejul să cunosc că acea credință, atât de mult răspândită, este cu totul falsă. Ceea ce Japonia modernă păstra din vechea Japonie chiar voia să păstreze și este mult mai important decât ceea ce imita sau voia să imite din Europa modernă. Spre a înțelege bine motivele care au silit Japonia să împrumute în parte civilizația europeană, este necesar să studiem mai întâi ceea ce ea nu a împrumutat: fundamentul vieții materiale – și apoi casa.

Casa japoneză este construită din lemn. În interiorul coridorului se deschid camerele. Ce e curios într-o cameră japoneză este că aceasta e cu totul goală; în ea nu se află mobile, ca masă, scaun, fotoliu, pat sau dulap. Pe dușumea sunt așternute rogojini de o curățenie uimitoare; dar jur împrejur pereți mobili, făcuți din hârtie mată, susținuți de rețele pătrate din lemn ușor. Japonezii țin din inimă la curățenia locuințelor lor: de obicei reînnoiesc de două ori pe an pereții de hârtie, rogojinile însă le schimbă numai toamna. Prin casă umblă totdeauna fără încălțăminte, pe care le descalță la ușă înainte de a intra.

În fundul camerei, de obicei se află un alcov (tokonoma) destinat obiectelor de artă; pe trepte de lemn lustruit se așează vase, cutii, călimări sau statuete de lemn, porțelan, fildeș sau bronz. În vase se aranjează câte un buchet făcut din ramuri cu flori, care se deosebesc prin curbături și înălțimi neegale, aranjate după regulile detaliate ale esteticii din secolul al XI-lea.

În firidă sunt suspendate lungi picturi pe hârtie sau mătase, încadrate cu benzi de stofă (kakemono). Din timp în timp se schimbă acele obiecte de artă, precum și kakemono-urile, alegând dintre picturile pe care le posedă o familie pe acelea care se potrivesc mai bine cu sezonul, timpul, culoarea zilei, nuanțarea moralului, a căror strălucire înfățișează întâmplările ocazionate sub impresiunea vieții locatarilor.

În acele camere unde se găsesc de obicei numai câteva obiecte de artă, mobilierul se aranjează numai atunci când se simte nevoie. Sosește un oaspete: imediat i se pune pe rogojină o pernă, pe care stă îngenuncheat pentru a se odihni; dacă îi este frig i se așază dinainte un vas cu foc conținând și cenușă caldă.

În timpul mesei, se aduce fiecăruia câte o mică masă lustruită, înaltă de câțiva centimetri, pe care se aranjează numeroase farfurii și căni de porțelan, cu capac; acele farfurii sau căni conțin supe de bob sau de iarbă de mare, rasol de pește cu sos de inibahar, pește fript sau fiert, macaroane preparate la cuptor, garnisite cu spate de țipar (pește), ouă, fasole, crăci fragede de bambus, rădăcini de lotus etc. Din aceste mâncăruri japonezii prepară trei mese, dejunul, prânzul și cina; prima masă însă este mai scurtă și mai moderată. Orezul, care înlocuiește pâinea noastră, este baza alimentațiunii. O mică servitoare, îngenuncheată înaintea unui vas de lemn plin cu orez, umple cănile mesenilor; aceștia le țin în mâna stângă, iar cu cea dreaptă țin două vergele prin ajutorul cărora se servesc în timpul mesei, luând orezul pe care îl înghit cu puține legume sau cu pește. În timpul mesei, japonezii beau ceai, fără lapte și fără zahăr. Înaintea mesei sorb câteva păhăruțe dintr-un alcool cald, preparat din orez (sake). La ora culcării, aștern pe rogojini câteva cuverturi groase, pe care le întrebuințează ca pat. Acestea sunt casele în care locuiesc majoritatea japonezilor.

Sunt în Japonia, mai ales în porturile libere, câteva locuințe europene, în care locuiesc numai europeni. Fiecare înalt demnitar trebuie să aibă o cameră mobilată în stil european, acestea fiind rezervate pentru primirea străinilor, pe când restul camerelor sunt mobilate în stil japonez, în care locuiesc după moravurile lor. În multe orașe funcționează de câțiva ani restaurante străine. Meniul în acele restaurante este scris într-un jargon amuzant, ca: pan (pâine), biern (bere), omeletta (omletă), biftec (friptură) etc. Cu toate că japonezii își păstrează încă obiceiurile alimentației lor naționale, totuși pentru a se distra cinează uneori europenește.

*

De ce japonezii preferă, în principiu, vechiul lor mod de viață? – Din motive economice și în același timp sentimentale. Casa din lemn și hârtie se construiește în câteva zile, iar alimentația ieftină e de mare folos unui popor sărac. Simplitatea moravurilor le înlesnește o viață de o idealitate încântătoare: nu este necesar să dai vieții materiale o mai multă atențiune decât merită. Japonezii stimează încă modul lor de viață, pentru mulțumirea pe care le-o dă înclinația lor către frumusețe. Simplicitatea camerelor lor totuși pare foarte artistică. Așa că în locuințele lor nu se găsesc mobile nefolositoare și scumpe, în schimb însă se găsesc interesante obiecte frumoase. Lipsa luxului și luxul fals înlesnesc a introduce în locuințe o adevărată artă. Nicăieri mai bine ca în Japonia nu se supun regulii de aur a lui William Morris: «Nimic să nu aveți în casă fără folos sau pe care nu-l credeți frumos».

Aceleași observațiuni se convin și pentru îmbrăcăminte. Pentru bărbați ca și pentru femei, îmbrăcămintea lor este un halat care se aseamănă foarte mult cu rasele preoțești, numit kimono. Toate doamnele japoneze, exceptând pe cele de la Curtea imperială, își păstrează costumul lor național, ca și japonezii; ei însă întrebuințează pălăria europeană, pe care o găsesc mai comodă. Curtea imperială, adeseori vizitată de ambasadori străini, impune anturajului său îmbrăcarea costumului european, fără excepție pentru bărbați sau dame; miniștrii și nobilii se îmbracă, cred, europenește, numai pentru a fi egali.

De altă parte, funcționarii obișnuiesc costumul nostru, care se acomodează perfect cu mobilierul european, cu scaunele și mesele pe care le au în birourile lor; reîntorcându-se însă acasă, foarte adesea își îmbracă hainele lor obișnuite.

În definitiv, costumul european nu se mai bucură astăzi de favoarea de odinioară. Majoritatea japonezilor, comparându-l cu costumul lor național, îl apreciază mai mult pe acesta. Îl găsesc mai potrivit, mai original pentru toate împrejurările vieții, de exemplu pentru când îngenunchează pe perine; îl consideră simplu, comod, mai elegant și găsesc că acoperă mai bine decât oricare alt costum corpul omenesc.