Artă: Monet așteptând soarele

În momentul în care Claude Monet lucra la panoramele Tamisei, în 1900, am mers să-l întâlnesc împreună cu Clemenceau și am petrecut toți trei câteva zile vizitând orașul, muzeele, expozițiile și teatrele. Pictorul, totuși, nu-și părăsea munca și îi dedica tot timpul necesar. L-am văzut de mai multe ori așezat în balconul camerei sale, care domina Tamisa, cu podul Charing Cross în dreapta și podul Waterloo în stânga. Rămânea fidel metodei lui, pe care nu mai îndrăzneam s-o criticăm având în vedere rezultatele, și care însemna să picteze direct în fața naturii. Se pot crea capodopere și în alt mod, din memorie, prin măiestria compoziției, dar nu vor fi la fel de valoroase ca celelalte, care exprimă, la un nivel nemaiîntâlnit, poezia inefabilă a clipei trecătoare, a vieții care curge neîncetat.

Impresionismul, care a fost, pe nedrept, considerat studierea pripită a detaliului, e exact contrariul, nu voi obosi să repet, o sinteză a existenței, surprinsă într-un anumit moment și într-o anumită stare a evoluției sale. Mulți pictori au încercat o astfel de sinteză, dar au oprit-o la stadiul de schiță, din cauza lipsei percepției pe care o are Monet și care l-a făcut să înțeleagă că aceleași momente trecătoare reveneau aproape identic și că putea extrage pe loc sinteza și compoziția, pe care alții le obțineau, cu teorii mari, în atelier.

Așadar, Monet lucra la picturile sale cu priveliști ale Tamisei. Aduna tușele, așa cum se poate vedea în picturile sale; le acumula cu siguranță, știind exact căror efecte de lumină corespundeau. Din când în când se oprea. „Soarele s-a dus”, spunea el. În fața noastră, fluviul își rostogolea valurile, aproape invizibil, în ceață. O ambarcațiune trecea ca o fantasmă. Podurile se întrezăreau cumva, iar pe ele o mișcare imperceptibilă agita negura: trenuri care se încrucișau pe Charing Cross, omnibuze care înaintau pe Waterloo, aburi care se desfășurau în arabescuri vagi, topindu-se curând în imensitate. Spectacolul era grandios, solemn și sumbru, o prăpastie din care se auzea o rumoare surdă. Parcă totul urma să dispară, să se piardă într-o întunecime lipsită de culoare.

Deodată, Claude Monet își relua paleta și pensulele. „Soarele a revenit”, spunea. Numai el o știa. Oricât ne-am fi uitat, nu vedeam decât văzduhul cenușiu, câteva forme confuze, podurile ca suspendate în gol, fumul care se risipea repede și câteva valuri agitate ale Tamisei, aproape de mal. Ne străduiam atunci să privim mai bine, să pătrundem misterul și, într-adevăr, ajungeam să distingem lumini îndepărtate și misterioase, care păreau să încerce intrarea în lumea nemișcată. Treptat, lucrurile se limpezeau și era încântător să vezi, iluminat slab de un soare invizibil, peisajul grandios, dezvăluindu-și secretele.

Secrete împărtășite artistului, care ni le transmitea la rândul său. Nimeni nu ne-a revelat frumusețea lucrurilor mai bine decât el. A fost întotdeauna cu un pas înainte în cunoașterea spectacolelor universului, întotdeauna în adâncul misterului materiei. De fiecare dată ne prezintă o operă nouă, dar mereu conectată de operele vechi printr-un același limbaj pictural, de o putere extraordinară, nuanțat cu infinită delicatețe. Câmpurile de lalele, canalele, râurile, stâncile și valurile oceanului, morile, pajiștile, plopii, pietrele catedralelor... Toate fațetele solului și ale apelor, țesând poezia nesfârșită a luminii, a dimineților, a amiezii și a serilor, îmbogățindu-se aici cu măreția fantomatică a Londrei, care trebuia, mai devreme sau mai târziu, să-l aibă pe Claude Monet drept pictor. 

Podul Charing Cross, geometric, rigid, metalic, își desenează contururile printre fâșii de negură, prin fumul trenurilor. O pânză impresionează mai ales: Fuioare de fum în ceață, cu podul verzui, amestecul ceții și al fumului cu licăriri roșcate, verzui și aurii. Precizia mișcării acestor forme împrăștiate nu-i mai puțin evidentă în celelalte tablouri: Traversarea trenurilor, Trenuri încrucișându-se, Ceață pe Tamisa; vapori liliachii, reflexii pierdute prin aburi, o barcă strecurându-se.

Podul Waterloo, din piatră, masiv, solid, se ridică de parcă e construit în aer. Omnibuzele trec, colorate, pestrițe ca florile, sclipitoare, într-o defilare neîncetată, uneori luminoasă, veselă, strălucitoare, alteori în culori bogate și sumbre, roșu aprins în atmosfera verzuie. Uneori totul e luminat de o rază de soare: apa, podul, vârful vreunui coș înalt de fum de pe celălalt țărm al Tamisei. Apoi ceața opacă revine, iar lumina soarelui, suspendată în văzduh, nu-i mai puternică decât lucirea unei lămpi de veghe. Ceața se arată în multe chipuri, aurie ca o lămâie, densă și verde ca piureul de mazăre sau cu pete înflorite ca năsturașii și zambilele. Barjele se furișează, fumul vapoarelor se întinde deasupra apei, bărcile se leagănă printre reflecții, altele abia se disting în ceața întunecată, funingine amestecându-se cu luminișuri.

A treia serie de tablouri are ca subiect Parlamentul – Westminster văzut de pe malul opus, din fereastra unei clădiri unde Monet obținuse intrare. Palatul se ridică în amurg, cu arhitectura sa întunecată, de un albastru intens, sau violet sau verzui, uneori aproape confundându-se cu atmosfera: atunci totul se pierde, totul dispare, doar câțiva pescăruși animă peisajul devastat, zburând în cercuri, și e o minune să-i vezi urmând astfel traseele lor argintate. În altă parte, o barcă își întinde vela înnegrită. Norii sunt conturați de roșu și auriu. Iar cerul violet se ridică spre astrul pierdut...