Istorie: povestea celor 47 de ronini

Asano, seniorul de Ako, în timp ce se afla la Yedo, la curtea shogunului, a fost împuternicit să organizeze una dintre cele mai mari ceremonii oficiale din acele vremuri, și anume primirea și onorarea unui trimis al mikado-ului. Asano însă nu era prea priceput în astfel de chestiuni, îndatoririle de războinic îi erau lui familiare. În consecință, s-a sfătuit cu un alt nobil, pe nume Kira, ale cărui cunoștințe vaste în privința ceremoniilor și a etichetei de la curte îi erau egalate doar de răutatea caracterului. Supărat pe cinstitul Asano, care a omis să-l răsplătească pentru informațiile împărtășite cu reticență, l-a luat în derâdere drept un bădăran de la țară nedemn de a fi considerat daimyo. În sfârșit, a mers până într-acolo încât i-a poruncit lui Asano să se aplece și să-i încheie încălțămintea. Asano, oricât de răbdător, nu a mai putut îndura și o asemenea insultă. Trăgându-și sabia, l-a tăiat pe obraznic peste față și i-ar fi pus capăt zilelor, dacă infamul nu s-ar fi salvat prin fugă.

Palatul – pentru că acest incident a avut loc în incinta palatului – a fost cuprins, desigur,  de o mare tulburare. Înjosirea maiestății sale cu o încăierare personală era o crimă pedepsită cu moartea. Asano a fost condamnat să-și facă harakiri chiar în acea seară, castelul i-a fost confiscat, familia desființată, iar toți membrii clanului său împrăștiați; în jargon japonez, au devenit ronini, adică „ai valurilor”, adică rătăcitori, bărbați fără stăpân și fără casă. Toate acestea s-au întâmplat în luna aprilie 1701.

Până aici primul act. Al doilea este răzbunarea. Oishi Kuranosuke, cel mai vechi slujitor al defunctului daimyo, s-a hotărât să-și răzbune stăpânul și s-a sfătuit cu alți patruzeci și șase dintre cei mai de încredere camarazi ai săi cu privire la calea de urmat. Cu toții erau dispuși să își dea viața în misiune. Greutatea consta în eludarea vigilenței autorităților. De reținut un aspect interesant: răzbunarea, deși impusă imperativ de cutume, era interzisă prin lege, cum este acum duelul în țările occidentale. A nu te răzbuna pe dușman însemna ostracizare socială. Pe de altă parte, a o înfăptui atrăgea pedeapsa capitală. Renunțarea la răzbunare nu încăpea însă în mintea niciunui samurai.

După multe consfătuiri de taină, s-a hotărât între ronini că trebuie să se despartă, să se disimuleze. Câțiva dintre ei s-au apucat de meserii. Au devenit tâmplari, fierari și negustori în diferite orașe. Astfel unii dintre ei au avut acces la reședința lui Kira și au învățat detaliile coridoarelor și cotloanele grădinilor. Oishi însuși, șeful grupului, a plecat la Kyoto, unde s-a aruncat în beție și desfrâu. S-a lepădat chiar și de soție și copii. Astfel dușmanul lor, căruia spionii îi alcătuiau rapoarte complete despre toate mișcările, a fost adus în cele din urmă la un sentiment de deplină siguranță.

Apoi brusc, în noaptea de 30 ianuarie 1703, în timpul unei furtuni violente de zăpadă, a avut loc atacul. Cei patruzeci și șapte de ronini au forțat poarta casei lui Kira, i-au omorât servitorii și l-au scos pe nenorocit, cu rang înalt, dar cu suflet de laș, din dependința în care încercase să se ascundă, în spatele unei stive de lemne de foc.

Cu respect, așa cum se cuvine unui simplu cavaler atunci când se adresează unui mare nobil, conducătorul cetei l-a invitat pe Kira să își facă harakiri, dându-i astfel șansa de a muri cu demnitate și de a-și apăra astfel onoarea. Dar Kira era îngrozit și nu a mai fost nimic de făcut, au trebuit să-l ucidă ca pe un ticălos. Odată sfârșit atacul, trupa s-a strâns și a pornit în ordine, fiindcă se luminase de ziuă, spre templul Sengakuji, la celălalt capăt al orașului. În drum lumea a ieșit să elogieze acțiunea lor curajoasă, un mare daimyo, pe lângă a cărui casă treceau, le-a trimis un mesaj de apreciere, iar la templu au fost primiți de către stareț în persoană. Acolo au așezat pe mormântul stăpânului lor, ce se găsea în curtea templului, capul dușmanului care îl nedreptățise atât de crunt.

Apoi, a venit sentința oficială: erau cu toții condamnați să își facă harakiri. Ceea ce au îndeplinit separat, în conacele diferiților seniori în grija cărora fuseseră încredințați pentru ultimele lor zile de viață. Au fost înmormântați în același templu cu stăpânul lor, unde mormintele le pot fi văzute până în ziua de azi. Le-a fost răsplată admirația înflăcărată a întregului popor, timp de secole, fiindcă respectaseră codului etic al timpului și al țării lor.