Japonia: primăvara, florile cireșului

Dintre flori – cea de cireș;
dintre oameni – cavalerul.

Așa cum samuraiul reprezenta idealul masculin suprem, „gentleman”-ul Japoniei, tot astfel cireșul, cu florile sale imaculate, simbolizează încă noblețea sufletească și puritatea de caracter, trăsături esențiale ale curteniei desăvârșite și spiritului cavaleresc.

Se spune că cireșul sălbatic crește în Japonia din timpuri imemoriale, din acesta dezvoltându-se nenumărate varietăți, culminând cu acelea ale căror flori duble, ușor rozalii (yaezakura), asemeni unor mici trandafiri cu o sută de petale, împodobesc fiecare ramură și fiecare crenguță cu rozete dese. „Dinspre această mare de flori adie un discret parfum”, spune un călător. 

Dintre toate nuanțele, rozul pal ocupă cel mai înalt loc în ierarhia florilor de cireș. „Când pomii înfloresc primăvara, par nori diafani, purtați ușurel de lumina apusului, coborâți din înaltul cerului pentru a învălui crengile... Cel care nu a văzut niciodată un cireș înflorit în Japonia nu-și poate închipui încântarea unui astfel de spectacol. Frunze verzi nu sunt,  acestea apar mai târziu, doar o minunată revărsare de flori, acoperind fiecare ram și mlădiță cu voalul lor delicat, în timp ce solul din jurul copacilor dispare sub un strat gros de petale, ca sub zăpadă.” (Lafcadio Hearn)

Aceluiași autor îi datorăm următoarea observație: „Cireșul de munte (yamazakura) este subiectul unei glume care ilustrează dispoziția japonezilor pentru jocurile de cuvinte. Pentru a o înțelege, pe cât posibil, trebuie știut că substantivele japoneze nu disting între singular și plural. Cuvântul ha, după cum e pronunțat, poate însemna atât ‘frunze’, cât și ‘dinți’, iar hana, atât ‘floare’, cât și ‘nas’. Or, yamazakura își scoate ha (frunzele) după hana (florile). Așa se face că un om ale cărui ha (dinții) depășesc hana (linia nasului) este numit yamazakura. Prognatismul nu este rar în Japonia, mai ales în rândul păturilor de jos.”

Floarea de cireș simbolizează loialitatea și patriotismul. Iar dintre vietăți este adesea asociată cu fazanul.

Orice localitate importantă din Japonia are un parc sau un crâng de cireși, unde oamenii se adună în număr mare la vremea înfloririi. Cei din Tokyo, de pildă, se îndreaptă spre parcurile Uyeno, Mukojima, Koganei sau Asukayama, în timp ce locuitorii din Kyoto preferă Arashiyama. Dar niciun loc nu rivalizează pentru pelerinajul floral cu Yoshino, din provincia Yamato, unde „o mie de copaci străjuiesc potecile și acoperă versanții dealurilor.” 

Un poet a spus așa: 

Muntele Yoshino mă vrăjește, 
florile de cireș de pe versanți
făcându-mă să văd zăpada.

Totuși faima acestui loc nu e necontestată. Asukayama, de lângă Tokyo, e numit „noul Yoshino”, iar un poet imperial scria: 

Yoshino nu-i peste Asukayama,  
spuma albă a torentului 
acoperă cireșii în floare.

Din păcate, contemplarea cireșilor este adesea umbrită de excese, iar „veselia sărbătorii rivalizează cu Saturnaliile antice.” La Mukojima, de pildă, vizitatorii trebuie să se ferească de petrecerile zgomotoase ale celor care au înghițit din belșug sake. 

O legendă explică cum s-a născut legătura dintre sake și sakura: împăratul Richu se plimba cu alaiul de curteni, într-o barcă, pe lacul Grădinii Regale, când petale din cireșii sălbatici ce creșteau pe dealurile din apropiere au nimerit în cupa sa cu vin. Fermecat, a început să prețuiască această floare neglijată până atunci și astfel a luat naștere obiceiul de a aduce sake la contemplarea cireșilor. Chiar și astăzi se spune: „Fără vin, cine poate gusta cu adevărat frumusețea florilor?”

Nimeni nu rămâne indiferent 
încât să nu suspine, când peste el 
se rostogolesc flori ofilite de cireș.
Cine știe? Ploaia blândă a primăverii
e poate doar lacrima cerului îndurerat.

Cireșii din Koganei, care odinioară se întindeau pe o distanță de două mile și jumătate de-a lungul canalului ce aduce apă în Tokyo, erau inițial în număr de zece mii, însă astăzi au mai rămas doar câteva sute. Ei fuseseră plantați cu credința că „au puterea de a asigura puritatea apei.”

Florile de cireș privite noaptea (yozakura), „sub lumina palidă a lunii”, sunt o atracție de o frumusețe rară, un spectacol aparte al anului.

Nu e de mirare că o floare atât de îndrăgită ocupă un loc important în literatura japoneză. Din celebrele O Sută de Poezii cinci îi sunt dedicate, iar altele sunt în Manyoshu. Vom cita însă doar două, cea din urmă fiind celebra poezie a lui Motoöri, dragă tuturor japonezilor:

Un nor de flori!
E clopotul templului din Uyeno
sau al celui din Asakusa?

(Cu alte cuvinte, atât de bogată este floarea cireșilor din Mukojima, încât acoperă întreg peisajul și nu mai e limpede, clopotul ce răsună în depărtare este, oare, al templului din Uyeno sau al celui din Asakusa?)

Ce-i în sufletul japonezului –
floarea cireșului de munte,
strălucind în soarele dimineții.