Călătorii: notă despre Geneva

Geneva e un oraș prin care istoria a trecut fără a fi lăsat urme. Cel mult monumente, dar urme nu. Un oraș curat, rece și inexpresiv. Albă cum este, cu străzile largi, cu bulevardele regulate, Geneva pare a fi propria sa machetă. Ai uneori impresia că o privești dincolo de o vitrină. Că aici s-au dezbătut cândva mari drame istorice, trăite până la sânge, n-ai avea cum să afli, dacă n-ai ști din cărți.

Geneva a trăit cândva o mare dezbatere religioasă, un moment spiritual dramatic și a făcut din Reformă o problemă de conștiință, în care și-a angajat întreaga viață. Din toată această tensiune sufletească, orașul păstrează un foarte frumos monument al Reformei, ceea ce este o amintire de ordin municipal, nu o mărturie spirituală. E un oraș calvinist bine înțeles – și nu-i vom cere prin urmare nici vioiciunea plină de soare a unui oraș italian, nici grația unui oraș francez. Dar am vrea ca gravitatea protestantă a Genevei să nu semene așa de bine cu indiferența, cu insensibilitatea...

Geneva nu-și contrazice numai vechiul ei trecut istoric, ci și amintirile mai recente. Rămâne, cred, inexplicabil paradoxul care a făcut multă vreme din acest oraș placid o reședință revoluționară, un centru de insurecție morală. Geneva a fost – cel puțin înaintea războiului – patria tuturor răzvrătiților, a exilaților politici, a agitatorilor de vocație. Nu e poate exagerat să se spună că jumătate din revoluția rusească s-a făcut în cafenelele și hotelurile geneveze. Aici se tipăreau micile foi incendiare, care întrețineau spiritul insurect în Europa, de aici porneau cuvintele de ordine, aici se centralizau foile de observație. Pe aceste cheiuri albe, și-au plimbat neliniștea, așteptarea, destinul câțiva oameni care aveau să schimbe mai târziu fața lumii: Lenin, Mussolini...

Mă gândesc la romanul lui Roger Martin du Gard – Eté 1914 – care se petrece în mare parte la Geneva, mă gândesc la nefericitul Jacques Thibaud, la marile și naivele lui nebunii, mă gândesc la atâția eroi tragici (oameni reali și personaje inventate), care păreau să găsească aici nu numai un refugiu, dar și un câmp de luptă – și nu înțeleg prin ce tainică lege de contraste, prin ce absurdă alegere, neliniștea lor morală, instinctul lor de revoltă, dezorientarea lor sfâșiată de atâtea întrebări de atâtea erori, de atâtea iluzii, au căutat o patrie în cea mai insensibilă cetate.

Geneva a adăpostit între zidurile ei incendii pe care nu le vedea, flăcări care n-o încălzeau. Dramelor morale ea le-a oferit un hotel, nu un mediu uman. Toți disperații care au visat aici o nouă lume trăiau de fapt într-un fel de exteritorialitate morală. Gândirea lor, sensibilitatea lor n-a zguduit nici o secundă liniștea geneveză, această liniște solidă, sedimentară, de neclintit.

Întocmai cum locuitorii principatului Monaco au în mijlocul lor un cazino cu jocuri de noroc, în care ei nu intră niciodată, tot astfel genevezii au avut totdeauna în cetate drame la care n-au participat. Geneva s-a mulțumit să încaseze caniota dramelor spirituale, pe care le-a adăpostit, fără să le înțeleagă.

Este orașul în care n-am văzut niciodată ceea ce se numește o «scenă de stradă»: o ceartă, un accident, un grup de trecători strânși în jurul unui afiș – unul din acele mici incidente, care sunt fără număr în orice oraș românesc, italian sau francez și care îi dau mișcare, ritm, varietate. Prea multă ordine? Nu. Prea puțină curiozitate. Oamenii sunt indiferenți, nu întreabă, nu se emoționează, nu se miră.

Mi-e greu să-mi imaginez un moment de emoție colectivă la Geneva, o mare panică sau un mare entuziasm. Nu e nici un scepticism în această atmosferă temperată, ci doar o lipsă naturală de spontaneitate, un fel de îngreunare psihologică, o încetineală de simțire, o manieră modestă, atenuată, neutră de a trăi.

Geneva este în contrast cu istoria ei patetică (istorie care n-a lăsat nici o rană, nici o pată de sânge – deși a curs cu atâta abundență), dar este în contrast și cu peisajul său, cu geografia sa. Lacul Leman e un peisaj generos, cald, plin de coloare. Are momente de frumusețe meridională și te aștepți ca ceva din lumina lui albastră, din grația lui sentimentală să se răsfrângă și în firea oamenilor ce locuesc pe malurile lui în acest golf cu lebede, care se chiamă Geneva.

Totuși, în ciuda cadrului – care are frumusețea lui ușoară de carte poștală, frumusețe odihnitoare, fără mari ambiții, fără gravitate – oamenii sunt reci, fără comunicativitatea plină de gesturi a Sudului, fără tăcerea concentrată a Nordului. Seara, când sub lună lacul pare că așteaptă și cheamă, când frumosul dig alb cu farul lui înalt, cu cei patru platani duce până în larg puțin mister în acest oraș fără mister, străzile sunt pustii, băncile goale cheiurile deșarte. Pe aici a trecut Calvin...

Geneva mă face să înțeleg ce se numește o frontieră. Când trec din Haute-Savoie spre cantonul Geneva, nu trec pur și simplu peste o linie convențională, dincolo și dincoace de care stau vameși cu uniforme diferite. Hotarul este într-adevăr aici o realitate: adică o linie de rezistență.

Rămâne de explicat prin ce taină linia aceasta nevăzută, care desparte două sensibilități, s-a stabilit aici ca un fluviu, ca un hotar geografic, deși nu e decât un hotar moral. Savoia e catolică – și e foarte catolică. Geneva, nu e nevoie să spun cât e de calvinistă. Cine va putea să explice de ce aceste două lumi morale și-au întâlnit rezistențele tocmai aici, oprindu-se reciproc, opunându-se reciproc, ridicând un baraj mai puternic decât orice baraj natural?

Peisajul e același, vegetația identică, cerul, lumina, casele – și totuși când ai făcut un singur pas, ai părăsit un mediu moral și ai intrat în mediul moral exact opus. Frontiera se trece cu facilități extreme din punct de vedere administrativ. Nu se cere pașaport, nu se cere viză. Totuși această ușurință accentuează parcă diferențele, tocmai pentru că ele nu sunt formale și decorative, ci nevăzute și adânci. De altfel frontierele Genevei sunt frontiere cantonale, nu elvețiene. Vreau să spun că orașul acesta formează o lume distinctă, nu numai față de țările străine cu care se învecinează, ci și față de celelalte cantoane din regiune. Trecerea din cantonul Vaud, de exemplu, în cantonul Geneva este insensibilă pentru un străin, dar un om de la Lausanne sau de la Leysin îți va explica tot ce îl desparte de un genevez.

Se pare că este totuși în Vaud mai multă suplețe, oarecare ușurință de spirit, oarecare reminiscențe franceze probabil, de grație, de humor. Geneva este un cerc închis, o lume închisă. În genere întreaga atmosferă elvețiană și cu deosebire cea geneveză îți dau impresia de a fi impenetrabile. E un sentiment care începe de la frontieră, când din cauza monetei, îți dai seama că lucrurile au un alt curs.

Îmi place dublul înțeles al expresiei «a avea curs», căci într-adevăr străinul care trece prin Geneva va afla că nu numai banii lui nu au curs aici, dar nici mentalitatea lui obișnuită, nici judecățile lui curente, nici valorile lui de fiecare zi, fie ele valori monetare sau valori intelectuale. La frontiera elvețiană, biata ta monetă suferă o bruscă și puternică depreciere – (și pentru că diferența de valută este mare și pentru că nivelul prețurilor este zdrobitor) – dar această depreciere nu o simți numai în banii tăi, ci mult mai departe, în tot ceea ce îți este propriu și cunoscut. Mi se pare că în același moment se depreciează ideile cu care vii, problemele la care cugeți, obsesiile care te urmăresc.

Geneva este o insulă, în care întrebările unui european din 1937 (război? pace? revoluție națională? revoluție socială? Occident? Orient?) devin abstracte, seci, fără viață și în orice caz fără dramă. Toate lucrurile se văd și se înțeleg aici pe altă scară de valori – iar scara geneveză reduce considerabil conștiința noastră, limbajul nostru, ideile, așteptările, disperările. Poate că această depreciere de ordin moral și ideologic este mai puțin directă, mai puțin vizibilă – dar violenta depreciere monetară pe care călătorul o suferă la frontieră îl previne mai sigur decât orice că a trecut de la un nivel de viață, la cu totul alt nivel de viață.

Foarte multă lume confundă Societatea Națiunilor cu Geneva. Stilul gazetelor a impus de mult această identitate de termeni. «Ce gândește Geneva» sau «ce se întâmplă la Geneva» însemnează pentru cititor «ce gândește Societatea Națiunilor» sau «ce se întâmplă la Societatea Națiunilor». Cred că e la mijloc o eroare. Dacă nu m-aș teme de formulele ieftin paradoxale, aș spune că Societatea Națiunilor nu este la Geneva. În orice caz, pot spune – de astă dată fără paradox – că Geneva n-a încorporat Societatea Națiunilor, n-a asimilat-o, nu și-a însușit-o. Nu vorbesc despre o asimilare de ordin spiritual. Probe în această materie sunt greu de găsit. Dar am privit Geneva, de sus, de pe muntele Salève, și am observat de acolo cât de izolat este palatul S.D.N. în acest oraș. Silueta lui se detașează vizibil de restul cetății.

În orice oraș viu, o mare clădire, o mare instituție creează un cartier. Uneori nici nu e nevoie de atât. Ajunge o stație de tramvai, pentru ca imediat de jur împrejur să răsară un chioșc de ziare, o băcănie, un mic cinematograf, un magazin «universal», un restaurant, câțiva vânzători ambulanți – adică tot ceea ce cu un singur cuvânt formează: un cartier.

Societatea Națiunilor și-a ridicat palatul ei (admirabilul ei palat, despre care va trebui să vorbim într-o zi) în cartierul Ariana unde dispunea de spațiu, de perspectivă și de peisaj. Nu e o simplă clădire, e o întreagă lume, e o imensă uzină. Sute de oameni vin zilnic acolo să lucreze, să citească la bibliotecă, sau pur și simplu, să se uite. O circulație zilnică atât de intensă într-un punct de oraș, ar fi trebuit să provoace o abundență de viață în stare să anime un oraș întreg, nu numai un mic cartier. Totuși cartierul Ariana a rămas ca și înainte, izolat, puțin somnolent, nepăsător la mișcarea de curiozitate, de muncă, de acțiune care-l străbate.

N-am văzut în jurul palatului nici o clădire nouă. Viața nu se deplasează la Geneva. Clădirea S.D.N. pare un vapor ancorat într-un port. Într-o zi ar putea să ridice ancora și să plece. Nimic nu s-ar schimba în urma lui, după cum nimic nu s-a schimbat la venirea lui. De altfel, viața din interiorul palatului este o viață de transatlantic. Totul se găsește pe bord: restaurant, bar, cinematograf, bibliotecă, bancă, poștă. O dată intrat înăuntru, Geneva e departe și de altfel inaccesibilă, ca un țărm. O privești pe fereastră și, dacă se întâmplă să fie soare, ai impresia de a te afla în fața unui frumos oraș de porțelan.

Și totuși e posibil să mă înșel. Un oraș nu se judecă de la fereastră. M-am întrebat adesea, trecând noaptea prin străzile deșerte ale Genevei, pe lângă acele mari clădiri cu sute de ferestre stinse, m-am întrebat dacă dincolo de această lipsă de expresie geneveză, nu este o viață care se ascunde, un mister care se refuză. Totuși, undeva sângele și drama Reformei trebue să fie încă prezente, – dar unde?