Antichitate: stoicismul lui Epictet

Principiul că virtutea constă în a se conforma rațiunii nu este interpretat la fel de toți stoicii. Neputând face aici întregul istoric al școalei, ne vom mărgini la interpretarea celui mai ilustru din reprezentanții săi: Epictet.

Biografia lui Epictet ne este puțin cunoscută, fiind foarte greu să scoatem adevărul din nenumăratele legende care s’au născut pe urma acestui om extraordinar. Născut în Frigia, în mijlocul Asiei mici, pe la anul 50 după Christ, nu știm cum a ajuns sclav în Roma. El putu însă să urmeze lecțiunile stoicului Musonius Rufus, a cărui doctrină deveni pentru natura lui arzătoare o formulă de vieață. Nu știm când a fost liberat, nici când a început să profeseze. Sigur e că Domițian gonind pe filozofi din Italia (în anul 94 d. Chr.), Epictet s’a retras în Epir, la Nicopolis. Acolo și-a întrebuințat probabil tot restul vieții sale, până pe la anul 125.

Cu toate că sărac și fără de familie, Epictet n’a murit necunoscut. Numeroși discipoli îl înconjurau, faima lui se întindea departe, călătorii se opreau să-l vadă și nimeni nu-l părăsea fără să se simtă mai energic. Epictet n’a scris nimic; dar cuvântul său a fost atât de puternic, atât de sincer, încât și-a păstrat vieața în notele luate de un discipol. In Convorbirile și în Manualul pe care l-a lăsat Arian, Epictet vorbește încă și, cu toate că atunci eră încărcat de ani, ne vorbește ca un tânăr plin de vioiciune și entuziasm. Aceste notițe au păstrat până astăzi o putere sugestivă uimitoare. Epictet rămâne un profesor de energie neîntrecut.

Nimeni n’a aplicat cu mai multă vigoare și cu mai multă convingere principiile stoice decât Epictet. El primește vechea formulă a idealului stoic – conformitatea eu rațiunea – dar o interpretează potrivit caracterului său și condițiilor în care trăia. Alții căutaseră în stoicism liniștea sufletească sau mulțumirea de a se simți în acord cu legile universului; Epictet, care a trăit în sclavie, caută înainte de toate libertatea. In definitiv, ținând seamă de legătura stărilor sufletești, idealul lui Epictet se identifică cu a celorlalți stoici, căci după cum vom vedea, el găsește libertatea absolută în conformarea voinței lui eu ordinea naturală și această conformitate o capătă prin renunțarea la dorințe, care atrage după sine pacea sufletească; dar aspectul sub care îmbrățișează Epictet idealul stoic e mult mai dramatic și pune într’o lumină mai vie această minunată doctrină.

Spirit simplu dar hotărât, întotdeauna îndreptat în aceeaș direcție de o energie morală incomparabilă, Epictet este omul unei singure idei, care nu se lasă nici un moment eclipsată în conștiință. Această idee e că omul poate cuceri libertatea, deplina libertate: destul să judece întotdeauna sănătos și să voiască cum îi arată judecata. Astfel ajunge să se simtă liber în orce împrejurare, în ciuda oamenilor și a întâmplărilor vieții.

«Din toate lucrurile din lume», afirmă Epictet, «unele atârnă de noi iar altele nu. Acele care stau în puterea noastră sunt: cugetările, mișcările, ura și dorința, hotărârile noastre, într’un cuvânt toate faptele noastre. Nu atârnă însă de noi corpul nostru, bogăția, reputația, demnitățile: într’un cuvânt tot ce nu e opera noastră... Adu-ți aminte dar că dacă iei drept libere lucrurile care sunt prin natura lor sclave și drept ale tale pe cele care aparțin altora vei întâlni pretutindeni greutăți; vei fi supărat, tulburat și te vei plânge de zei și de oameni: în timp ce dacă iei drept lucrul tău aceea ce îți aparține și ca străin ceea ce este al altuia, nimeni niciodată nu te va sili să faci ce nu vrei, nici nu te va împedica să faci ce vrei».

Cine nu ține socoteală de această deosebire, se expune să fie ridicol, sclav al oamenilor și al împrejurărilor, sclav al opiniunii: într’un cuvânt nenorocit. Să punem dar fericirea noastră numai în acțiunile pe care le putem face, considerând restul ca indiferent: frumusețea, bogăția, reputația, sănătatea și chiar vieața nu sunt bunuri pentru un om înțelept, după cum stările contrare nu sunt rele. Nu există decât un singur bine: libertatea sufletească, stăpânirea de sine; un singur rău: lipsa acestei însușiri. Restul e indiferent.

Acest fel de a înțelege vieața are multe părți sublime: așa, de exemplu, când stoicul nu se lasă influențat de oamenii puternici, ale căror favoruri ar fi prețul umilinței; când nu ține seamă de opiniunile nesocotite ale mulțimii, nici de prezicerile ghicitorilor, care nu pot să-i anunțe decât întâmplări indiferente pentru fericirea lui; când în sfârșit nu se lasă târât de pasiunile, nici de închipuirile sale.

Alte aplicări ale principiului stoic sunt mai puțin fericite. Epictet socotește ca indiferente nu numai onorurile, stima celorlalți oameni, dar și iubirea familiei. Stoicul rămâne nepăsător față de purtarea altora, chiar și a copilului său; nici pierderea lui nu-l tulbură. Această atitudine de sigur că jignește sentimentele noastre creștinești și umanitare, dar credem împotriva criticilor aduse, că Epictet e consecvent cu sine. Dacă el prețuește libertatea sufletească mai mult decât chiar vieața, așa încât preferă moartea decât o existență servilă – pentru care motiv s’ar turbura de pierderea rudelor sale? Ar fi cu atât mai puțin cuminte, cu cât în ochii stoicului tot ce se întâmplă e necesar, inevitabil.

E de remarcat faptul că Epictet nu se mărginește, ca predecesorii săi, să arate adevărata cale a vieței și mijlocul de a o recunoaște la răspântii, ci dă sfaturi foarte înțelepte pentru a învinge greutățile, care se întâlnesc în această cale. Iată câteva din aceste sfaturi, întemeiate pe o fină observație psihologică. «Dacă vreo idee voluptuoasă îți coprinde mintea, observă-te ca întotdeauna și nu te lăsa târât. Fă să aștepte dorința, dă-i un termen; compară apoi în gând momentul în care vei gusta plăcerea cu momentul în care plăcerea sfârșită va da loc părerei de rău și remușcării. Nu scăpa din vedere nici mulțumirea sufletească, care va recompensa împotrivirea ta. Odată ce câștigi destul timp ca să opui un termen seducerilor închipuirii tale, te vei stăpâni mai ușor».

Cât de înțelepte sunt sfaturile pe care le dă Epictet cu privire la precauțiunea de a nu începe o întreprindere decât atunci când suntem în stare de o duce la capăt! «Dacă te hotărăști fără de chibzuială, vei face ca copiii, care se joacă pe rând de-a luptătorii, de-a muzicanții și apoi fac pe tragedianii. Așa și tu, azi atlet, mâine gladiator, apoi orator și în sfârșit filozof; drept vorbind în realitate, tu nu ești nimic. Ca o maimuță, imitezi pe rând tot ce se face sub ochii tăi, un lucru plăcându-ți după altul: căci tu n’ai întreprins niciodată nimic cu chibzuială și după o cercetare complectă; tu ai lucrat întotdeauna la întâmplare, târât de dorințe zadarnice.»

Datoria omului e să înțeleagă, pe cât poate, ordinea neschimbătoare din lume, să recunoască că el însuș e o parte din această lume, a cărei soartă e stabilită de mai înainte și să se resemneze față de tot ce se întâmplă. «Trebue să ne gândim la ordinea universală, nu pentru a schimba starea lucrurilor, căci n’ar fi cu putință nici de folos, ci pentru a ne învăța... să conformăm propria noastră voință cu evenimentele». In rezumat, rețeta fundamentală pentru a obține fericirea e să voim toate lucrurile cum se întâmplă, să luăm oamenii așa cum sunt – sau într’o singură formulă, rămasă celebră: să răbdăm și să ne resemnăm.

Alții înaintea lui Epictet găsiseră această formulă; dar nimeni ca dânsul n’o afirmase cu atâta putere, cu atâta convingere pasionată, cu atât de nestrămutată hotărâre. Lui nici nu-i trecea prin gând că această afirmație are nevoe să fie dovedită; niciodată o umbră de îndoială măcar nu i-a deșteptat această bănuială: atât de mult credea în doctrina lui. Așa se explică influența covârșitoare pe care a exercitat-o asupra celor care-l ascultau, puterea sugestivă pe care o mai păstrează astăzi încă vorbele lui.

Credința e comunicativă. Când Epictet afirmă că fericirea constă în libertatea sufletească și că această libertate se dobândește rupând lanțurile, care încătușează voința, – e sigur de ceeace spune. E sigur, fiindcă vorbește din experiență. Și fiindcă e sigur, se repetă atât de mult și cu atâta autoritate încât chiar acei care înțelegeau altfel vieața sunt zbuciumați. «Cei ce vor citi aceste cuvinte ale lui Epictet», scrie Arian, «trebue să afle că auzindu-le din gura lui, era peste putință cuiva să nu le împărtășească».