Luând apărarea operei lui Beethoven, pe atunci  contestat încă în Franța, Berlioz, cu autoritatea geniului, analizează printr-un studiu critic simfoniile, «cele nouă muze» ale celui mai puternic geniu muzical al omenirei. Urmărind senzul desvoltărei muzicale, Berlioz scoate la iveală în neașteptate imagini de cuvinte, întreaga comoară de frumusețe ascunsă în mersul liniilor sonore ale orchestrei beethoveniene. Spulberând critica necompetentă ori interesată printr-o analiză savantă, zeflemisind adesea, nu fără amărăciune, mediocritatea publicului, Berlioz, servind muzica, își apăra propria sa operă, pentru răspândirea căreia avu de întâmpinat mari greutăți întreaga viață. (M.C.)

Sunt treizeci și șase sau treizeci și șapte de ani de când s-a făcut la concertele spirituale de la Operă încercarea operelor lui Beethoven, pe atunci cu desăvârșire necunoscute în Franț...

Prometeu. – Între legendele relative la traiul oamenilor primitivi cea mai frumoasă e cea despre Prometeu. Fiul Titanului Iapetos, zeu el însuși, Prometeu răpi focul din cer și-l dete în dar oamenilor, cari învățară prin acest mijloc artele și industria. Pentru această binefacere el ajunse geniul tutelar al omenirii și reprezentantul progresului omenesc. Dar Zeus, supărat de acest furt, își răzbună cumplit: el puse pe Hephestos să ferece pe semețul răpitor al focului ceresc de unul din piscurile cele mai înalte ale Caucasului și acolo un vultur îi rodea ziua ficatul care renăștea noaptea. Suferințele Titanului nu fură însă eterne. Urgia lui Zeus se potoli și victima își recăpătă libertatea: Heracle răpuse în cele din urmă vulturul și sfărâmă lanțurile divinului rebel.

Legenda lui Prometeu inspiră marelui tragic grec...

Marea și fluviile ocupă un loc însemnat în viața și în credințele grecilor, popor eminamente maritim, care de timpuriu a început să cutreiere căile umede ale Oceanului. Grecia, țară bogată în ape curgătoare și ocolită din toate părțile de mare, deștepta întruna atențiunea locuitorilor ei asupra minunilor mării: aspectele-i schimbătoare, colorile ei variate, liniștea și furia ei deteră naștere la o sumă de legende, cari împopulară marea, ca și cerul, cu ființe divine adorate mai ales de insulari.

Okeanos și oceanidele. – Cel mai vechi zeu al apelor era Okeanos, primul dintre Titani, care locuia la marginea Apusului, unde se credea începutul lumii. Cei vechi închipuindu-și pământul rotund și lat, cerul acoperit se atingea cu suprafața lui. Okeanos era un fluviu imens, ce ocolea tot pământul și din care...

Phosphoros și Hesperos. – Dintre planete, numai Venus a dat naștere unei legende mitice. Și deoarece se arată înainte de răsăritul soarelui și după apunerea lui, ea a fost descompusă în două ființe divine considerate ca frați: Phosphoros, Luceafărul de dimineață, și Hesperos, Luceafărul de seară (numiți la romani Lucifer și Vesper). Primul se zicea născut din Astreos și Eos, din Cerul înstelat și din Aurora: Aphrodita îndrăgindu-l, îl răpi în floarea tinereților, ca să-l facă păzitorul templului ei. Dimineața, Phosphoros pornește din adâncul Oceanului către cer spre a vesti oamenilor apropierea luminii. Seara portă numele de Hesperos, steaua cea mai strălucită de pe bolta cerească, fiul lui Atlas și părintele Hesperidelor: el avea menirea specială de a conduce cortegiul nupțial și de a introduce pe tânăra soție...

Jurnal de călătorie, cartea d-lui G. M. Cantacuzino descrie totuși mai mult un itinerar spiritual, decât unul geografic. E o carte de veghe și de meditație, nu una de reportaj. În ciuda marilor distanțe străbătute, în ciuda cetăților lăsate mereu în urmă, călătoria consemnată în acest «Pătrar de veghe» este mai ales interioară. Peisajele se schimbă, orașele apar și pier, marile monumente și grădini ale Orientului se succed într-o serie de imagini când luxuriante, când aspre, dar toată această bogăție vizuală e dominată de privirea călătorului, care, dincolo de lucruri, se caută tot pe sine.

«...Plecasem să cercetez, să învăț, să cunosc» – spune el la capătul drumului, dar se vede bine că, în socotelile finale, ceea ce cântărește mai greu nu sunt cercetările întreprinse și cunoștințele dobândite, ci o...

Geneva e un oraș prin care istoria a trecut fără a fi lăsat urme. Cel mult monumente, dar urme nu. Un oraș curat, rece și inexpresiv. Albă cum este, cu străzile largi, cu bulevardele regulate, Geneva pare a fi propria sa machetă. Ai uneori impresia că o privești dincolo de o vitrină. Că aici s-au dezbătut cândva mari drame istorice, trăite până la sânge, n-ai avea cum să afli, dacă n-ai ști din cărți.

Geneva a trăit cândva o mare dezbatere religioasă, un moment spiritual dramatic și a făcut din Reformă o problemă de conștiință, în care și-a angajat întreaga viață. Din toată această tensiune sufletească, orașul păstrează un foarte frumos monument al Reformei, ceea ce este o amintire de ordin municipal, nu o mărturie spirituală. E un oraș calvinist...