Antichitate: despre epicurieni

Epicur (341–170) s’a născut în Atena (alții pretind că în Samos). El era fiul unui institutor și al unei magiciene. Probabil că în timpul copilăriei a văzut de multe ori descântecele mamei sale și astfel a prins în sufletul lui acea ură neîmpăcată în contra superstiției, ură pe care a păstrat-o toată vieața. După o tinerețe agitată, el se stabilește în Atena, unde deschide școala care poartă numele său. Avea atunci vreo 36 de ani. Epicur a inspirat discipolilor săi o prietenie și o admirație atât de sinceră, încât aceștia, după moartea lui, îi consacrară un fel de cult. Aniversarea nașterii lui era sărbătorită cu mare solemnitate și mulți purtau chipul lui pe medalioane sau pe inele, ca un talisman. Acela care sfărâmase idolii zeilor a fost adorat aproape ca un zeu. Efect necesar al luptei premature în contra superstiției! Cazul lui Auguste Comte.

Epicur observă că cea mai mare parte din mizeriile omenirii provin din frica de zei. O mulțime de superstiții ne turbură sufletul cu temeri ridicole sau cu speranțe deșarte. Fizica, arătând că mișcarea lucrurilor e statornică, în afară de influența zeilor, dă omului încredere în sine și îi permite să fie fericit trăind conform naturii. Pentru a descoperi însă legile naturii, e nevoe de un criteriu după care să se deosebească adevărul de greșeală: acesta este obiectul «canonicei» (logicei). Atât fizica cât și canonica epicuriană răspund astfel preocupărei practice de a fi fericit, servesc la clădirea moralei.

Insă, după canonica lui Epicur, senzațiunea este izvorul adevăratei cunoștinți. Și simțurile ne spun că binele, fericirea, constă în plăcere. A căuta plăcerea și a fugi de durere e prin urmare legea naturei. Această lege se aplică nu numai omului, dar tuturor viețuitoarelor. Spre deosebire însă de animale, care se conformează ei instinctiv și trăesc zi cu zi, omul având simțul prevederii, caută cea mai mare sumă de plăceri pentru vieața lui întreagă, caută să evite și durerile viitoare, nu numai pe cele prezente.

Intr'adevăr, experiența arată că e bine să ne împotrivim unor tentațiuni, să renunțăm la unele plăceri imediate pentru a ne procura altele mai mari în viitor, sau a înlătura o suferință. Plăcerile pe care le oferă prezentul nu sunt întotdeauna cele mai vii și mai durabile, ba uneori atrag dureri și neajunsuri cât nu plătesc ele. Așa încât morala epicuriană se poate rezumă în următoarele patru sfaturi:

1. Caută plăcerea care nu-i urmată de nici o durere;
2. Evită durerea care nu procură nici o plăcere;
3. Primește durerea care te scapă de o suferință mai mare în viitor sau care îți va procura mai multă plăcere;
4. Ferește-te de plăcerea care te lipsește de o plăcere mai mare în viitor sau care va produce o durere cât nu merită.

In ce privește pe Epicur, fie din calcul sau din temperament, el preferă plăcerea «stabilă», calmă, durabilă, scutită de griji și emoții. Idealul său e liniștea sufletească, ataraxia. Fericirea constă pentru el în a simți că trăește fără de grijă nici suferință, bucurându-se de vieață în mod calm, scutit de tumultul plăcerilor și de zvârcolirea dorințelor. Acest ideal e ușor de realizat, căci trebuințele cu adevărat naturale, ca foamea și setea, sunt puțin numeroase și nu prea pretențioase. Dorințele care frământă de obiceiu oamenii, ca de pildă dorința bogăției, a puterei sau a gloriei, nu sunt necesare; chiar dorința căsătoriei nu-i nici ea indispensabilă: așa în cât e mai cuminte să renunțe cineva la ele. «Cu pâine și cu apă, înțeleptul dispută zeilor fericirea.»

Scopul virtuții e să ne procure ataraxia, fericirea. Prudența ne face să deosebim adevăratele plăceri de cele care sunt numai aparente sau trecătoare. Cumpătarea ne face să ne împotrivim ademenirei acestor din urmă plăceri și ne liberează de dorințele zadarnice. Curajul ne scapă de temerile nefundate, care ne tulbură liniștea și ne pregătește un bine făcându-ne să îndurăm un rău prezent inevitabil. In sfârșit, dreptatea ne garantează de încălcările altora.

Principiul epicurian justifică astfel nu numai virtuțile personale, dar și unele virtuți sociale. Societatea omenească nu se poate menține decât eu observarea unor regule de către toți membrii săi. Aceste regule, fiecare om are interes să le observe, căci nu poate trăi în afară de societate. Obiectându-se lui Epicur că uneori interesul individului e să violeze contractul, el răspunde că această observație e adevărată numai în împrejurările arătate, dar cele de mai multe ori individul are interes să respecte contractul și prin urmare respectându-l în totdeauna își impune un sacrificiu momentan în interesul vieței întregi. Acest răspuns nu-i tocmai satisfăcător. Când nu există teama sancțiunii penale, pentru ce nu s’ar viola contractul? Afară de aceasta, sunt cazuri când individul e pus in alternativa să violeze contractul sau să-și puie în pericol sănătatea și chiar vieața.

Totuși epicurismul nu exclude virtuțile, care s’ar putea numi «de lux». In special cultivă prietenia, fiindcă prietenii ne pot veni în ajutor, ne apără sau cel puțin ne consolează. Epicurianul va căuta să-și facă prieteni, mai ales printre oamenii bogați și puternici, servindu-se de toate mijloacele prin care îi poate câștiga.

Dintr’un egoism bine înțeles epicurianul practică cele mai multe virtuți. In ce privește pe Epicur însuș, am văzut că el e preocupat mai mult de teama de durere decât de dorința plăcerii: preferă liniștea, așa încât își reduce la limită activitatea, renunțând chiar la afecțiunile familiei și ale patriei.

Morala lui Epicur, în contra așteptărilor pe care ni le inspiră principiul său, e tristă și rece. Cum plăcerile intense nu se pot obține decât prin activitate și activitatea implicând adesea multe neajunsuri, Epicur restrânge idealul vieței omenești, ne întoarce îndărăt spre lumea animalelor, de care atâtea secole de evoluție ne desparte. Așa încât discipolii timizi din fire, pierd curajul de a trăi și se sinucid. In Grecia, în Egipt, în Roma, mulți epicurieni își puneau capăt vieței neavând pentru ce trăi.

Pe de altă parte – lucru foarte explicabil – doctrina epicuriană exalta temperamentele vioaie în căutarea voluptății. Chiar Metrodor, prietenul intim al lui Epicur, înțelegea în felul acesta doctrina. Și astfel s’a format opinia nefavorabilă pe care o implică în genere calificativul de epicurian.

Vina nu-i desigur a lui Epicur, dar nu e mai puțin adevărat că principiul său, admițând asemenea interpretare, nu poate călăuzi o vieață omenească complectă. Greșeala de căpetenie a lui Epicur e de a nu fi ținut seamă de plăcerile superioare, care rezultă din însăș activitatea gândirei și a purtărei înțelepte. El a simplificat peste măsură natura omului, crezând că nu se conduce decât de dorința plăcerii sau de teama durerii și astfel a sărăcit într’atât idealul vieței omenești, încât pe unii i-a desgustat să mai trăiască, iar pe alții i-a împins la desfrâu. Au fost desigur și Epicurieni cinstiți și amabili; dar nici unul din ei n’a avut un suflet mare, nici unul din ei nu s’a putut ridica la o moralitate superioară.

Epicurismul răspundea sensualismului naiv al Grecilor și individualismului accentuat din perioada alexandrină: de aceea s’a răspândit într’o măsură uimitoare. Teatrul lui Menandru, vieața practică, artele plastice erau pătrunse de epicurism. Cicerone afirmă că dintre toate doctrinele filozofice ale Greciei, Romanii au cunoscut mai întâiu pe cea epicureană. Ea a cucerit un mare număr de adepți în aristocrația romană: Cesar, Cassius, Horațiu se declarau epicurieni. Lucrețiu i-a consacrat versuri entuziaste. Nici o altă doctrină n’a contribuit mai mult ca epicurismul să caracterizeze spiritul păgân în fața creștinismului născând. In secolul IV al erei noastre, când nu mai rămăsese decât amintirea celorlalte sisteme filozofice, trăia încă o tradiție epicuriană, care nu făcea însă onoare păgânismului.

Să observăm în sfârșit, că epicurismul era mai mult un fel de religiune practică, decât un sistem teoretic. Spiritul speculativ simte nevoia discuțiunii, în timp ce practica are trebuință de principii stabile, fie chiar nedemonstrate. De aceea învățătura lui Epicur a rămas neștirbită. Orice abatere dela principiile profesate de fondator, erau considerate de epicurieni ca o greșală, o rătăcire, o nelegiuire chiar. Cum spiritul grec nu se lăsase până atunci să fie încătușat de dogme, triumful epicurismului arată nu numai o decădere a moravurilor, dar și o slăbire simțitoare a cugetării speculative din Grecia.