Artă: Gauguin depre van Gogh

De mult timp îmi doresc să scriu despre van Gogh și o voi face cu siguranță într-o bună zi, când voi fi în stare; acum povestesc despre el, mai bine zis despre noi doi, doar câteva lucruri care să pună capăt erorilor răspândite în unele cercuri.

Întâmplarea a făcut ca, de-a lungul vieții mele, mai mulți dintre cei care m-au cunoscut și au dialogat cu mine să fi înnebunit.

Cei doi frați van Gogh se află în situația asta, iar unii, cu intenții rele, alții din naivitate, m-au considerat cauza nebuniei lor. Poți avea influență mai multă sau mai puțină asupra prietenilor, cu siguranță, dar până la a le provoca nebunia e distanță mare. Mult timp după ce s-a petrecut catastrofa, Vincent mi-a scris din sanatoriul unde era îngrijit. Îmi spunea:

„Ce fericire să fii la Paris. Acolo se află încă somitățile și, cu certitudine, ar trebui să consulți un specialist, pentru a te vindeca de nebunie. Nu suntem cu toții așa?” Sfatul era bun, așa că nu l-am urmat, din spirit de contradicție, fără îndoială.

Într-o scrisoare a lui Vincent, publicată acum câțiva ani în Mercure, cititorii au putut vedea insistența cu care mă îndemna să vin la Arles, pentru a fonda un atelier al cărui îndrumător să fiu eu.

Asta era ideea lui. În acea perioadă lucram la Pont-Aven, în Bretania, și fie că studiile pe care le începusem mă legau de acel loc, fie că instinctul îmi prevestea ceva în neregulă, am rezistat mult timp, până când, învins de elanurile de prietenie sinceră ale lui Vincent, m-am lăsat convins.

Am ajuns la Arles spre sfârșitul nopții și am așteptat zorii într-o cafenea. Patronul m-a privit și a exclamat: „Tu ești amicul, te recunosc.”

Un portret al meu, pe care i-l trimisesem lui Vincent, lămurea exclamația patronului. Arătându-i portretul, Vincent îi explicase că era al unui prieten care urma să vină în curând.

Nici prea devreme, nici prea târziu, m-am dus să-l trezesc pe Vincent. Ziua a fost dedicată instalării mele, multor discuții și plimbărilor, pentru a putea admira Arles și frumusețea arlesienelor, pentru care eu însă n-am reușit să mă entuziasmez.

De a doua zi eram deja la lucru; el continua, eu începeam. Trebuie să vă spun că n-am avut niciodată ușurința intelectuală, lipsa de efort cu care alții își mânuiesc pensulele. Aceștia coboară din tren, își iau paleta și, în scurt timp, îți aștern pe pânză efecte de lumină. Când se usucă, tabloul merge la Luxemburg și e semnat Carolus Duran.

Nu admir tabloul, dar îl admir pe om...

El, atât de sigur, atât de liniștit.

Eu, atât de nesigur, atât de frământat.

În fiecare loc nou îmi trebuie un timp de acomodare. De fiecare dată trebuie să învăț esența plantelor, a copacilor, a naturii întregi, schimbătoare și capricioasă, refuzând să se lase cunoscută ori cucerită.

Așa se face că au trecut câteva săptămâni până să simt cu claritate gustul aspru al orașului Arles și al împrejurimilor. Lucram, totuși, din greu, mai ales Vincent. Între noi doi, el un vulcan, eu dând în clocot, dar în tăcere, se pregătea deja, într-un anume fel, o înfruntare.

În primul rând am fost izbit de o dezordine generală în toate, care mă șoca. Cutia lui de culori abia cuprindea toate tuburile, stoarse, dar niciodată închise, și totuși, din acel haos, din acea risipă, pe pânză totul strălucea; în cuvintele lui, la fel. Daudet, Goncourt, Biblia ardeau în mintea olandezului. La Arles, cheiurile, podurile, bărcile, întreg sudul deveneau pentru el o a doua Olandă. Uita chiar și să mai scrie în olandeză și, după cum s-a putut vedea prin publicarea scrisorilor către fratele său, nu mai scria decât în franceză, și o făcea admirabil, cu construcții rare, la nesfârșit.

În ciuda încercărilor mele de a descâlci în acea minte haotică o rațiune coerentă în privința gusturilor artistice, n-am reușit să înțeleg contradicțiile dintre pictura și părerile lui. Avea, de pildă, o admirație fără margini pentru Meissonier și o ură adâncă față de Ingres. Degas îl exaspera, iar Cézanne era, în ochii lui, un farsor. Când își amintea de Monticelli lăcrima.

Furia îl apuca când trebuia să-mi recunoască inteligența, deși fruntea mea îngustă era semn de imbecilitate. Între aceste ieșiri, totuși, o imensă tandrețe sau, mai curând, un fel de altruism evanghelic.

Din prima lună, am observat cum și finanțele noastre comune se contaminau de același haos. Ce era de făcut? Situația era delicată. Puținii bani veneau din partea fratelui său, angajat la casa Goupil; partea mea în combinație, schimbul cu tablouri. Era nevoie de o discuție, dar riscam să lovesc în susceptibilitatea lui foarte mare. A trebuit, deci, cu multe ocoluri și cu o blândețe care nu-mi era firească, să abordez subiectul. Și trebuie spus că am reușit mult mai ușor decât mă așteptam.

Am pus deoparte o cutie, pentru plimbările nocturne și igienice, pentru tutun, pentru cheltuieli neașteptate, inclusiv chiria. Deasupra, o foaie de hârtie și un creion, ca fiecare să noteze, cu bună-credință, ce lua din casetă. Într-o altă cutie, restul sumei, împărțită în patru părți, pentru cheltuielile săptămânale cu hrana. Am renunțat la restaurant, iar cu ajutorul unui arzător cu gaz am început să gătesc eu, în timp ce Vincent făcea cumpărăturile, fără să se depărteze prea mult de casă. Odată însă Vincent a vrut să facă o supă, dar nu știu cum a amestecat ingredientele. Probabil ca și culorile din tablourile sale. Oricum, n-am putut s-o mâncăm. Iar al meu Vincent a râs exclamând: „Tarascon! trăiască moș Daudet.” Pe perete, cu cretă, a scris:

Je suis Saint-Esprit.
Je suis sain d’esprit.

(Sunt Sfântul Duh.
Sunt sănătos la cap.)

Cât timp am rămas împreună? N-aș ști să spun, am uitat complet. În ciuda rapidității cu care s-a produs catastrofa, în ciuda muncii febrile care mă cuprinsese, tot acel timp a părut un veac.

Fără ca publicul să bănuiască, am realizat acolo o muncă uriașă, utilă amândurora. Poate și altora? Anumite lucruri dau roade. 

Vincent, când am ajuns la Arles, era influențat de neo-impresioniști și se zbătea considerabil, ceea ce îl făcea să sufere; nu pentru că acea școală, ca toate școlile, era rea, ci pentru că nu se potrivea firii lui, independentă și puțin răbdătoare.

Cu toate juxtapunerile lui de galben pe violet, cu toate combinațiile de culori complementare, dar dezordonate din partea lui, nu izbutise decât armonii blânde, incomplete și monotone; lipsea strălucirea.

Am pornit atunci să-l luminez; mi-a fost ușor, fiindcă am dat peste un teren bogat și fertil. Ca toate spiritele originale, cu personalitate, Vincent n-avea frică de altul și nicio încăpățânare.

Din acele zile, van Gogh al meu a făcut progrese uimitoare; părea că întrezărește tot ce purta în el și de aici toată suita de sori peste sori, în plin soare.

Ați văzut portretul poetului?

Chipul și părul: galben de crom.

Haina: galben de crom 2.

Cravata: galben de crom 3, cu un ac de cravată smarald, verde smarald, pe fundal galben de crom nr. 4.

Așa îmi spunea un pictor italian, adăugând:

– Totul e galben, nu mai știu ce-i pictura.

N-ar avea rost să intru aici în amănunte tehnice. Spun doar atât, că van Gogh, fără să fi pierdut o iotă din originalitatea sa, a găsit în mine un îndrumător. Și în fiecare zi îmi era recunoscător. Și asta a vrut să spună când i-a scris domnului Aurier că îi datorează mult lui Paul Gauguin...