Natură: liane și musafiri

Lianele noastre. Pădurile ecuatoriale se caracterizează prin liane, care le încâlcesc și mai mult făcându-le nestrăbătute. Lianele sunt odgoane vii, care nu se pot ridica decât susținându-se de alți arbori. Acum se încolăcesc în jurul trunchiului ca un boa, sugrumându-l, acum se aruncă de pe un trunchi pe altul.

Şi la noi nu lipsesc plante de acestea. Prea puţine se văd în desişurile pădurii. Umbra deasă a bolţei de frunzar le-ar încetini viaţa. Se întâlnesc însă la margine de pădure şi mai ales în tufişuri şi curături.

Formează decoruri frumoase în peisajele pădurilor noastre, mai ales prin variaţia de culori a plantei acăţărate, amestecate cu a susţinătoarelor lor.

În interiorul pădurii doar iedera se încumetă să trăiască, îmbrăcând trunchiurile bătrâne cu ghirlanda frumoaselor frunze, verzi şi peste iarnă.

Trunchiul iederii se acaţără prin ajutorul unor rădăcini adventive, scurte, încolăcindu-se adesea până în vârful arborilor înalţi.

Frunzele sunt cunoscute şi de un copil. Pe o codiţă ceva mai lungă e un limb ca de piele, împărţit în trei.

Faţa lor lucie e ca marmora, având fondul verde închis cu vine şi pete alburii.

La vârful ramurilor secundare sunt măciuci de flori mărunte, verzui, frumoase prin forma lor de stea regulată cu 10 raze, din care 5 sunt ale petalelor şi alte 5 staminele. Abia în primăvara viitoare se coc fructele. E una din plantele noastre decorative, căci îmbracă trunchiurile uscate, zidurile, cu haina lor mereu înverzită.

Curpenul de pădure e podoaba huceagurilor. Nu poate fi tablou mai gingaş decât când curpenul se agaţă de măcieş, de păducel sau de alţi arbuşti cu fructe oacheşe. Toamna e o întrecere de culori, curpenul având fructe argintii cu coadă lungă, mătăsoasă, strânse grămadă. Şi vara când e în floare, e frumos. Florile adunate în crenguţe ramificate sunt ca cele de lămâi, albe-gălbui, cu multe stamine. De altfel şi după frunze se deosebeşte. Le are compuse, ca cernite şi palide la culoare. Se agaţă cu trunchiul, ca un odgon; cu codiţa frunzelor se înnoadă de crengile arbuştilor, putând da şi sfichiuri verzui, care-l încolăceşte şi mai strâns.

Mai interesantă e vița sălbatică, sprijinită în vii pe haraci ori pe garduri de sârmă. În stare sălbatică e mai îndrăzneaţă. Se urcă până în vârful arborilor de 10-15 m înălţime, prinzându-se de ramuri; vrând uneori să se urce şi mai sus de vârful arborelui pe care se agaţă, neputându-se susţine prin propriile ei puteri, se revarsă ca nişte plete răsfirate.

Prin Oltenia, Banat, dar mai ales prin Delta Dunării, în pădurile de pe grindul Letea, formează astfel tablouri fermecătoare, mai ales toamna, când frunzele ei devin stacojii, cu nuanţe felurite.

Viţa sălbatică poate ajunge groasă la trunchi cât un braţ. Având crengile mlădioase dar şi vânjoase, din ele se fac frumoase bastoane.

Aspectul arborilor şi al boschetelor acoperite cu aceste liane este mai frumos toamna prin coloritul diferit al frunzelor: roşu, vişiniu, până la roşu de rubin, pentru frunzele de viţă; galben-roşcat pentru curpen; verde-pătat pentru iederă, pe fondul împestriţat al frunzelor colorate şi ele diferit. Sunt scenarii nelimitate; mulţi fug până în Italia ca să le vadă, deşi se găsesc şi lângă noi.

*

Musafiri mediterani. Clima țării noastre ține mai mult de cea continentală, adică cu geruri mari iarna, călduri dogoritoare vara, cu primăvară scurtă și toamnă lungă, plăcută. Vegetația toată e dată după această climă.

Ajunge însă până la noi și boare caldă, dinspre Mediterana. Prin Bosfor, peste Marea Neagră, prin Valea Dunării la Porțile de Fier, peste stepa ungurească, lovind în apus Munții Bihorului, unde mai calde influențează clima continentală. La Balcic temperatura în luna ianuarie e aproape de limita de îngheț a apei. La T.-Severin și Orșova iarna e mult mai blândă decât în restul țării. Nu se putea ca această boare caldă să nu influențeze și vegetația lemnoasă.

În Oltenia și sudul Banatului, ca și în Dobrogea, se află în această privință înaintașii cei mai dinspre nord ai arborilor care cresc în voie, în păduri, spre țărmul Mediteranei. Pe la noi sunt răzleți, dar tot sunt. Unii au o întindere restrânsă, alții cearcă să pășească pe loc mai larg.

În primul rând, dintre acești arbori mediterani, trebuie de pus castanul nobil, care crește prin Oltenia până la Tismana, în Banat sau până pe munții de la Baia Mare, în jud. Satu Mare. Tot așa de mare răspândire are nucul, crescut fără însămânțare de către om, până spre răsărit de Valea Oltului.

Chiar migdalul crește prin grădinile de la T.-Severin, dând roade și putându-se cu oarecare caznă, aclimatiza în așa măsură încât să nu mai fie nevoie de adus prea multe migdale din țări străine. Și măslinul s-a citat pe lângă Craiova și Tg.-Jiu.

Dintre alte esențe mediterane care cresc la noi se mai pot pomeni:

Sâmbovina, din neamul ulmului. Crește prin Dobrogea, pe stâncile de la Vârciorova, ca și pe cele din Cazane. E un arboraș cu frunzele ca de urzică, ascuțite prelung la vârf și cu dinți mari pe margine. Când sunt tinere sunt păroase. Florile mărunte ies de la subsuoara frunzelor, câte una, la capul unei codițe cu peri. Fructul e cărnos, la început galben, pe urmă violet, semănând cu o cireșă. Lemnul său este foarte căutat.

Paliur e prin Dobrogea ceea ce rugul și măcieșul sunt prin restul țării. E așa de spinos, cu spini răi, îndoiți, ascuțiți, încât poporul prin unele ținuturi din sudul Europei îl socotește că din el s-a făcut cununa care a însângerat fruntea lui Cristos.

E un tufan mărunt, care crește pe stânci de calcar. Poartă frunzulițe mici, adesea nesimetrice, cam ca ale ulmului, cu trei nervuri în lung, iar la locul unde codița se ține de crenguță are doi spini, drept tovarăși și apărători. Unul e mai lung îndreptat în sus, altul mai scurt, îndoit în jos.

Floricelele mărunte, galbene, stau îngrămădite pe un struguraș care spânzură la subsuoara frunzei, aducând ceva cu dracila la port. Fructele, galbene-roșcate, au o înfățișare caracteristică, deoarece la capătul lor poartă o rondea gălbuie, o aripioară rotundă și încrețită.

Și mojdreanul este un musafir venit în ținuturile noastre dinspre Mediterana. S-a aclimatizat mai ușor, căci se întâlnește până prin județul Buzău (Valea Păcura Mare) sau prin împrejurimile Giurgiului, unde îi ține tovărășie un carpen, altul decât cel obișnuit, tot din regiunile calde.

La noi se mai găsesc și alte multe plante mediterane lemnoase. Având însă o distribuție prea restrânsă, n-au decât o importanță generală. Demnă de pomenit însă este creșterea sălbatecă a unei iasomii, după cum și lilacul obișnuit poate să formeze tufărișuri pe stâncile din Dobrogea și pe la Vârciorova ori Cazane.

Iasomia de grădină o cunoaște toată lumea. Adusă de prin India, e cultivată prin grădini pentru frumoasele ei flori, cu miros atât de pătrunzător. Și iasomia sălbatecă crește prin Dobrogea, are flori la fel, dar galbene și mai puține. Și aceasta este cultivată prin grădini.