Natură: despre tei și salcâmi

După castanul porcesc, teiul este arborele care se folosește mai mult pentru umbrirea străzilor din orașe. Crește iute și regulat. Dă umbră deasă și mai ales aromește aerul, prin luna lui iunie, cu mireasma blândă și dulce a florilor sale. Trăiește mult, așa încât nu e nevoie să fie des înlocuit.

Trunchiul teiului, în tinerețe drept, e îmbrăcat cu o coajă netedă, strălucitoare, ce se poate desprinde lesne de lemn, ceea ce copiii știu, făcând fluiere și șuierători din crengile de tei puse în Duminica Mare la intrarea în casă.

Teiul bătrân are coaja crăpată în lung, dar nu prea adânc; crește înalt ajungând și 30 m., și pe lângă trunchiul principal desfășoară o bogată ramificație, ceea ce-i dă o impunătoare înfățișare. Având mult frunziș, pare ca un uriaș balon verde, când stă singuratic la margine de pădure.

Teiul mai are o însușire. De la rădăcină ies lăstare numeroase. În jurul teiului în vârstă e o pădurice de crengi tinere, iar când cel bătrân e tăiat, repede se înalță în locul lui zeci de puișori din trupul celui dispărut. În acest chip, ținând umbră, înăbușe repede puiul oricărui alt copac, ieșit din sămânță, și care a încercat să ocupe locul teiului. Așa se explică frumoasele și desele păduri de tei din Dobrogea de Nord, pe drumul de la Meidanchioi și Niculițel. Nicăieri n-am văzut tei mai frumoși; parfumul florilor lor te amețește, simțindu-se până la depărtări de zeci de kilometri.

Teiul e umbros, pentru că are frunze multe și late. Frunzele sunt mari, în formă de as de cupă, cu vârful ascuțit și cu codița netedă, lungă și subțire. Ce frumos și cu câtă prevedere nu ies primăvara din mugur. Cei doi solzi ca de aramă, care le învăluie peste iarnă, se dau la o parte și apar niște frunzulițe mai groase, scutice aburite cu purpuriu, puse să apere frunzulițele plăpânde.

Acestea nu ies decât încet, se desfășoară cu prudență, pe când solzii care le apărau se desprind și cad, duși de valurile vântului de primăvară ca niște petale ceva mai scorțoase; sunt părți de timpuriu jertfite din trupul arborelui, murind după ce și-au îndeplinit sarcina de apărare a frunzelor delicate, pe care bruma de primăvară ușor le-ar pârli.

Frumos e teiul chiar și iarna. Rămâi oprit în loc în fața lui nu numai prin ramificația bogată, mai bogată decât a stejarului, dar și prin bobițele trandafirii, elegante, înșirate rar pe crenguțele tinere din anul trecut, au abur roșiatic pe ele. Sunt mugurii boghoși, ce par floricele. Florile ca de ceară sunt mirositoare și mai ales bogate în miere.

Cât ține floarea, teiul e un roi. Albinele, de dimineață până în seară, nu fac alta decât, cu hărnicie, adună nectarul dat din belșug, dar totodată duc și polenul de pe o floare pe alta.

Petalele cad; mirosul se stinge. În locul unde erau florile apar bobițe gălbui deodată, rumenite ceva mai târziu. Sunt fructele. Spre toamnă, vântul le rupe și le răspândește, căci de codița principală este lipită o frunză palidă, lunguiață ca o aripă.

Românul iubește acest copac, care dă umbră deasă și umple taina serilor de vară cu mireasma florilor lui. De aceea îl cântă: „Teiule cu foaie lată, Nici un vânt să nu te bată, Că bine mi-ai prins odată.”

Pe lângă toate, teiul este și un copac cu mult folos pentru român. Din lemnul lui moale, ușor de lucrat, el face covete, vase și linguri. Icoanele pe lemn de tei, ușor de lustruit, se zugrăvesc, iar catapeteasma tot din tei mai lesne se lucrează. Mangalul cel mai bun din lemn de tei se fabrică, iar din coaja de tei oboroace. Fibrele de sub coajă țin loc adesea curmeielor de rafie, la legatul viei. Scândurile de tei se pot lesne lustrui și lucra; de aceea se folosesc la fabricarea mobilelor. În sfârșit, florile de tei, pe lângă hrană îmbelșugată albinelor, pot fi întrebuințate la facerea ceaiului împotriva tusei.

La noi cresc mai multe soiuri de tei:

Teiul roșu (Tilia parvifolia) este cel mai răspândit, cu frunzele mici, cu fața de un verde închis care contrastează cu dosul aproape argintat. Florile sunt mărunte, numeroase pe o codiță principală și foarte mirositoare. Fructele, iarăși mărunte, sunt ruginii când sunt coapte.

Teiul alb (Tilia alba) are frunzele mult mai palide chiar pe față. Pe dos sunt păroase, pare că ar fi presărate cu scamă. Frunzele nu sunt prea ascuțite, iar acolo unde iese codița sunt mai scobite decât la alți tei. Se mai deosebește ușor după floare, căci are mult mai numeroase stamine — până la 50 —, mai scurte decât petalele, în dreptul cărora se mai văd niște solzișori gălbui, așa încât floarea pare bătută. E cel mai căutat pentru grădini și străzi, căci dă umbră deasă.

Teiul cu frunze mari (T. grandifolia), ca și precedentul, se vede mai des în parcuri. Având frunzele mari, late, cu codița lungă, verzi chiar pe dos, dă umbră deasă. Înflorește mai devreme, iar pe fiecare codiță rar când se găsesc mai mult de trei flori, mascate. Se deosebește de asemenea și prin frunza ca o limbă, care învăluie codița florilor până jos, unde iese de pe creangă.

*

Ard pădurile cu nemiluita, sus la munte. Li se dau foc din ură sau se aprind din neglijență; în locul lor rămâne stânca goală, neproductivă.

La deal pădurile se taie cu atâta lăcomie încât nu mai cunoști locurile umbrite de altădată. Puhoaiele pun stăpânire pe ele, brăzdându-le cu răni vii, pe care nu se prinde nici atâta iarbă cât ar mulțumi o capră. Despre șesuri nu mai vorbesc. Cât poți roti ochii, nu zărești în multe locuri niciun arbore. După ce s-au ridicat bucatele de pe ogoare, văi și coline par presărate cu cenușe. Doar cumpăna vreunei fântâni cât mai aruncă umbră subțire pe pământ. Mai ales în Basarabia de sud, e o jale. Peisajul prins de pe culmea dealului, sub care se află târgușorul Romanovca de lângă Basarabeasca, îți face impresia ergurilor sahariene, cu valurile de nisip, oazele fiind satele răslețe cu ceva umbră în jurul lor.

Se va domoli chestiunea agrară, dar va izbucni aceea a pădurilor. Unde se taie, pentru speculă ori pentru islaz, la loc nu se însămânțează nimic. Unde erau odată codrii, numai numele lor au rămas în amintirea localnicilor.

Chiar șoselele mari, naționale, nu se mai plantează pe margini cu arbori, care să înlocuiască pe cei căzuți de greutatea anilor, puși de bătrânii cu un cult pentru arbori vădit superior nouă. Soarele de vară bate în plin drumețul ostenit, care nu găsește umbră nici măcar lângă o fântână, așa cum era demult. Norii aleargă zănateci pe cer, căci răcoreala pădurii nu-i mai oprește în loc, măcar o clipă, spre a descărca ceva din prea plinul lor de stropi. Apa de ploaie care cade, din vreme în vreme, se scurge repede pe povârnișul coastelor golașe, căci trunchiurile de copac nu o împiedică din drum, spre a o îndrepta în adânc ca să hrănească mai din belșug izvoarele din ce în ce mai secătuite.

Tăierea fără milă a arborilor și neplantarea altora în loc e una din neprevederile prezentului, care se va răzbuna amarnic în viitor. De pe urma unor asemenea greșeli, mai de demult, ținuturi întregi din partea muntoasă a Franței au rămas despopulate, oamenii luându-și lumea în cap de răul torentelor, care le pustiiseră pământul. 

Și totuși sunt așa de ușor de umbrit chiar locurile cele mai sărăcăcioase și mai însetate din stepele noastre. Puțină osteneală trebuie, prea puțină față de foloasele ce se pot trage de pe urma ei.

Scăparea e în salcâm. Acest copac nebăgat în seamă la noi e una din binefacerile naturii. Cum e palmierul pentru pustiul Saharei, așa ar putea fi salcâmul pentru noi. Numai fructe bune de mâncat nu dă. Încolo procură de toate.

E un arbore rezistent, se mulțumește cu puțin, deși crește iute și sănătos. Nu prea alege. Crește pe Valea Cernei, printre munți, ca și în părțile umede. Crește de minune în locurile cu puțină ploaie. Are putere destulă ca să-și resfire adânc rădăcinile și să sugă râvineala păstrată sub brazda uscată ca cremenea. Trăiește îndelung și puiește lesne. Dintr-un salcâm, repede-repede se capătă un huceag.

Umbră are, căci ramurile bogate în frunze și le întinde în toate părțile. Atât e de rezistent și ține la viață, ca salcia, încât chiar dacă i-ai lăsa numai trunchiul gros, despuiat de ramuri, din primăvară până în toamnă, își face din nou cunună de mlădițe lungi. Poți să-i dai orice formă, după trebuință ori după gust. De vrei să împodobești bulevardele, îi retezi cununa, ca o sferă. La Timișoara, în frumoasa grădină a școlii de artilerie, i s-a dat forma plopilor piramidali, străjuind o alee principală. De vrei să-l ții pitic, se lasă să-l tunzi în forma gardurilor vii de Thuia. E ascultător și mlădios, ca puțini alți arbori.

Când îl lași să crească în voie, nechinuit, te răsplătește pe deplin. În luna iunie e ca nins, ciucură de flori. Pare că are ascunse în desișul frunzelor nenumărate harfe eoliene; e zumzetul albinelor care-l vizitează în roiuri nesfârșite. Face concurență teiului și prin mireasma discretă a florilor, care îmbălsămează atmosfera, și prin nectarul din belșug ascuns în fundul potirului, hrana albinelor și mana stupurilor.

Frunzele, hăcuite, dau saț păsărilor. Principalul dar însă e lemnul. E tare, vârtos; unii spun că se poate pune alături de lemnul stejarului. E bun de mobile, dar și pentru butuci de roți. E bun însă mai ales de foc, acolo unde tizicul, turte de băligă amestecată cu paie, este singurul combustibil de folosit. Dacă-i tai crengile din tinerețe și nu i le lași decât spre vârf, crește înalt, drept și gros ca bradul. E minunat pentru stâlpi de casă. Ramurile din vârf pot folosi ca haragi pentru vie sau ca nuiele pentru garduri. Tot ce trebuie unei gospodării modeste, lemn de foc, de construcție ori tâmplărie, se poate scoate din salcâm.

Și lesne ce se mai poate cultiva! Din sămânța de salcâm, deși încolțește cam greu, repede se ridică puiețul, iar din lăstarii salcâmului bătrân și mai repede se poate căpăta o plantație în jurul casei. Din doi-trei salcâmi puși pe coastele râpoase, în câțiva ani rănile pământului sunt astupate, iar puterea puhoiului tăiată. În această privință bate salcia. Dunele de nisip zburător cu salcâm se pot țintui locului, după cum cu salcâmi se fixează terenurile fugitive de pe pantele repezi.

Când te gândești că francezii au transformat Sahara lor din Gasconia în păduri de pini, care au dat loc chiar industriei locale de rășini, îndrumându-se spre această specializare și facultatea tehnică de la Universitatea din Toulouse, te doare inima văzând la noi pustietatea pământurilor mult mai prielnice pentru plantațiuni.

În jurul satelor s-ar putea crea în câțiva ani, fără multă osteneală, păduri întregi de salcâmi. O clacă de câteva zile, toamna, pentru făcut gropi, puieți aduși de pe unde se găsesc și păduricea repede se ridică. 

Dacă școala noastră ar fi îndrumată mai mult către necesitățile vieții, decât spre formalismul sec al cunoștințelor teoretice, nu ar fi școală din ținuturile de stepă care să nu aibă în cuprinsul grădinii ei o pepinieră de salcâmi. Ce zi de sărbătoare a vieții ar fi aceea în care șiragul de elevi, conduși de învățători, s-ar îndrepta, fiecare cu câte un puiet de salcâm în mână, spre locul donat de comună pentru plantarea unei pădurici!

Aspectul de pustietate ar dispărea ca prin farmec, arborii rămuroși ar chema din nou păsărelile, care găsesc ascunziș bun de cuib; răcoreala pădurii ar tăia din arșița soarelui. Fața locurilor s-ar schimba, iar tizicul s-ar folosi la îngrășat ogoarele, mărindu-le rodnicia. Minunea prefacerii ar fi săvârșită de salcâmul răbdător, nepretențios și ascultător.

Dar... oamenii așteaptă totul numai de la Dumnezeu. Ei uită vorba: bate și ți se va deschide; îndrumătorii lor firești mai degrabă caută să exploateze pustietatea, în care și ei își duc viața de chin, decât să pună umărul spre a o înlătura.