Artă: desenatorii britanici

Este, poate, important să se insiste dela început asupra faptului că expoziția de față este o expoziție de artă grafică britanică și nu una de pictură. Lucrările strânse ilustrează calitățile și defectele condiționate de această restricție. Deși se pot observa omisiuni importante, ea reprezintă cu o mare diversitate și destul de complet pe cei mai mulți dintre artiștii britanici eminenți dela 1750 până astăzi, care s’au distins ca desenatori sau gravori. Unii dintre pictorii noștri cei mai iluștri, ca, de pildă, Sir Joshua Reynolds, George Morland sau Sir Henry Raeburn, pot fi comparați într’o privință, deși cu greu din alte puncte de vedere, cu Velazquez și Frans Hals: desenuri de mâna lor aproape nu există. In orice caz, în colecții particulare, desenuri autentice de Reynolds ori de celebrul său succesor la președinția Academiei Regale de Arte, Sir Thomas Lawrence, se găsesc cu greutate. Același lucru se poate spune despre predecesorul lor neacademic, William Hogarth: ca pictor, unul din cele mai mari nume ale artei britanice; ca desenator și aquafortist, apreciat, însă rar; ca gravor, demodat, și prin urmare tot atât de greu de găsit în condiții satisfăcătoare ca și o rasă de câini care nu mai este la modă. Pentru desenuri de Hogarth, de Reynolds și de Lawrence cercetătorul trebue să meargă la British Museum, care este împiedecat de legi să împrumute unei alte țări.

Perioada între aproximativ 1730–1760, al cărui artist tipic este Hogarth și din care singur Thornhill, socrul acestuia, dintre desenatori, este reprezentat în expoziție, este cea mai veche. Este vremea când arta britanică, până atunci înceată și înapoiată în evoluția ei, poate fi considerată ca emancipată de influențele streine. Cei mai mari pictori de portrete în Anglia în cele două secole precedente, Holbein, Van Dyck, Lely, Kneller, au fost streini; cei mai faimoși pictori decoratori au fost Verrio și Laguerre; numai în arta miniaturii au obținut Englezii, în secolul al XVII-lea, succese însemnate. Cel mai cunoscut gravor englez, Faithorne, a fost format în școala lui Nanteuil, alcărui stil îl introduce apoi în Anglia. Chiar și în timpuri care pentru Hogarth erau recente, evenimente cum ar fi revocarea edictului de Nantes (1685), sau suirea pe tron a unui Rege olandez sau, mai târziu, german, (William II în 1689, George I în 1714), au produs imigrarea în Anglia a unei mulțimi de streini, printre care numeroși artiști, ca refugiați sau în suita noilor suverani, dela care, sau dela ai căror curteni sperau un ajutor. In epoca Georgiană, și în special în timpul lungei domnii a lui George al III-lea (1760–1820), în care mare parte din desenurile expuse la București au fost produse, pictorii și desenatorii englezi și-au câștigat o repede îndemânare și prosperitate sub patronagiul, nu atât al curții, care a acordat favoruri la puțini dintre ei în afară de Gainsborough și Reynolds, cât al aristocrației, al proprietarilor rurali și al celor de curând îmbogățiți prin comerț. Intr’o epocă de bună stare materială, de liniște și de vieață rânduită, împărțită numai între oraș și țară și, în ultimii ani ai domniei, separată de Continent prin războaiele cu Franța, se puteau întrebuința din belșug pictorii de portrete și topografii, însărcinați cu redarea în culori a caselor de țară și a parcurilor, care până azi au rămas monumentele cele mai caracteristice ale acestei epoce. In acelaș timp Instituția Britanică și de curând fondata Royal Academy ofereau ocazii, care lipsiseră până atunci, pentru expoziții și încurajau gustul atât pentru ceea ce se numea pictură istorică, ca și pentru portret și peisaj.

Domnia aceasta a văzut nașterea artei naționale a acuarelei, ai cărei cei mai vechi exponenți sunt Pars și Sandby, reprezentați în expoziție, în timp ce Alexander și John Robert Cozens, tată și fiu, preparau drumul, – prin compozițiile lor în monocrom și peisagii elvețiene și italiene redate în armonii liniștite și simple (albastru, verde, gris), cu o mare sensibilitate la efectele atmosferice, – pentru acordurile de colori mai bogate, însă tot reci, ale lui Girtin. Mort prematur în 1802, la vârsta de numai 27 de ani, Girtin ocupă un loc intermediar între un discipol englez al lui Claude Lorrain, cum era Richard Wilson, care niciodată n’a întrebuințat culoarea în desenurile sale, și marele colorist imaginativ, J. M. W. Turner, care, născut în același an cu Girtin, i-a supraviețuit o jumătate de secol și a produs operile cele mai mature ale geniului său în timpul domniei Reginei Victoria.

La jumătatea drumului între pictorii de peisagiu ai sfârșitului secolului al XVIII-lea și artiștii care au zugrăvit moravurile timpului lor, putem așeza pe Edward Dayes și pe Francis Wheatley, ambii lipsiți de acea înclinare spre caricatură, care caracterizează pe dotatul lor contemporan, Thomas Rowlandson. Fuseli, cum îl numesc Englezii, (mai cunoscut pe Continent ca Füssli, și Elvețian prin naștere), poate fi studiat aici împreună cu nu mai puțin celebrul prieten și confrate Englez, John Brown, care fusese cu Fuseli în Roma și a produs plăcute scene de genre într’una din manierele lui Fuseli, mai puțin ambițioase de cât creațiile din imaginație ale acestuia.

In acestea Fuseli uneori se apropie, dar niciodată nu egalează maniera unui mai mare artist, William Blake (1757–1827), pictor, poet și mistic, care deține un loc aparte în arta britanică la finele secolului al XVIII-lea și în primul sfert al secolului al XIX-lea. Izolat și puțin apreciat de propria sa generație, Blake, care a trăit într’una din epocele mari ale poeziei engleze, a câștigat prin înălțimea imaginației sale și frumusețea liniei și a coloarei, dragostea deosebită a multora care, un veac mai târziu, simpatizează cu scopurile artistice ale lui Blake. El a strâns către bătrânețe în jurul său un grup de admiratori și de discipoli, printre care Edward Calvert (1799–1883) și Samuel Palmer (1805–1881). Blake și școala sa au fost și gravori remarcabili; sunt expuse exemple din Cartea lui Jov și din seria incompletă a ilustrațiilor pentru Dante, din care Blake terminase numai șapte, înainte de a muri. Gravura pentru Paolo și Francesca este însoțită de desenul original în acuarelă. Calvert a gravat mici compoziții rafinate, de inspirație poetică, pe cupru, lemn și piatră.

Un grup de artiști englezi, care merită o specială atenție, este cel cunoscut ca Prerafaelit, în care personalitățile conducătoare au fost Rossetti, Millais, Holman Hunt și Ford Madox Brown. Către 1850 acești tineri artiști au format, cu alții, o confraternitate de șapte membri, cu un program de protestare contra artei academice convenționale a timpului. Ei combinau o fidelitate conștiincioasă pentru natură, în care Holman Hunt a perseverat mai mult timp decât restul lor, cu dragostea pentru subiecte luate din poezie și legendă, care i-a condus la părăsirea observației literale și a copierii fenomenelor naturale, în vederea unei reînvieri romantice a Evului Mediu, în care Burne-Jones și Morris, Prerafaeliți dintr’o a doua generație și nu membri ai confraternității originale, au mers mai departe, în timp ce Millais renunța la principiile sale dela început și devenea un pictor de subiecte populare, de portrete și peisagii, și prezident al lui Royal Academy. Una dintre activitățile acestui grup de artiști era desenul ilustrațiilor pentru gravuri pe lemn, destinate cărților și revistelor, o artă care a ajuns la un mare grad de perfecție în perioada cunoscută ca cea «a anilor șaizeci», dar azi extinsă dela 1855–1875. Principalii gravori ai acestor desenuri ale Prerafaeliților și ale altora au fost frații Dalziel, de care este expus un grup de fine gravuri.

Aceste ilustrații, poate chiar mai mult decât desenurile originale ale Prerafaeliților, au avut o mare influență asupra primei perioade a lui Charles Ricketts care, acum treizeci sau patruzeci de ani, a fost spiritul conducător, cu amicul vieții sale Charles Shannon, al unui alt grup de pictori romantici, desenatori și gravori, artiștii «Cadranului» (of the Dial) și ai casei de editură Vale (Vale Press).

Alte tendințe și curente ale artei engleze în secolul al XIX-lea, prea numeroase spre a fi menționate, se vor găsi exemplificate prin desenuri. Nu trebue să ne închipuim că arta se mărginea la orașul Londra. Foarte cunoscută printre școlile provinciale, în prima jumătate a secolului, a fost cea din «East Anglia», cu Norwich ca centru și Crome și Cotman, ambii gravori tot așa de buni ca și pictori, ca artiști conducători. Constable (1776–1837) și Bonington (1801–1828) au fost probabil singurii artiști din vremea lor ale căror opere erau cunoscute dincolo de canal, și care au exercitat o reală influență asupra picturii de peisaj în Franța. Printre artiștii acuareliști de mai târziu De Wint (1784–1849) și Cox (1783–1859) sunt amândoi eminenți, deși lăsați în umbră de geniul contemporanului lor Turner (1775– 1851).

Charles Keen (1823–1891) trebue să fie menționat printre artiștii în alb și negru pentru măestria cu care conduce penița. El a fost și rămâne englez până în măduvă, însă influența exemplului său n’a fost simțită pe Continent cum a fost cea a lui Aubrey Beardsley (1872– 1898), mult mai tânăr decât el.

Timp de mai mult de o jumătate de veac școala de artă «Slade» din Londra a acordat mare importanță unui bun desen. Printre numeroșii artiști tineri care au lucrat acolo cu puțin înainte de 1900, au fost Augustus John (născut 1879), William Orpen (1878–1931) și Ambrose McEvoy (1878–1927), dintre cari primul este unul din cei mai străluciți desenatori moderni. In opera celor mai tineri decât ei e probabil că se vor remarca contacte cu arta continentală, deși mi se pare că cei din Comitetul de Selecție, conștient ori inconștient, au exclus simplele imitații ale artei franceze moderne, mult studiată și copiată în Anglia, după războiu.