Artă: despre pictorii danezi

Pictura daneză este o artă tânără, nu se deșteaptă la o viață independentă decât spre mijlocul secolului al XVIII-lea. Ceea ce se produsese înainte, în Danemarca, se datora – în afară de câteva excepții – străinilor chemați în țară și, când se înființează Academia Regală de Arte Frumoase, în anul 1754, la Copenhaga, după modelul francez, conducătorii ei sunt pictorul suedez Carl Gustav Pylo și francezii, arhitectul Nicolas Jardin și sculptorul Jacques Saly. Această Academie, după model străin și cu străini ca profesori, a fost origina unei adevărate școale de pictură și sculptură daneză. Printre artiștii care devin fruntași ai națiunii, trebue citat în primul rând Virgilius Erichsen, care ajunge pictorul de curte al împărătesei Ecaterina II, sculptorul Johannes Wiedewelt, care, în timpul șederii sale la Roma, întreținu o prietenie intimă cu luptătorul pentru arta clasică, arheologul german Winckelmann, Jens Juel, ale cărui portrete de personalități importante din Geneva ocupă un loc preponderant în pictura timpului și pictorul N. F. Abildgaard, care este adevăratul părinte al picturii daneze, căci ca profesor al Academiei din Copenhaga este maestru atât al sculptorului Bertel Thorvaldsen, cât și al pictorului C. W. Eckersberg. Deși acești doi artiști urmau cu totul alte drumuri decât profesorul lor și căutau a se îndepărta de idealurile pe care dânsul le alesese pentru monumentalele compoziții decorative istorice, adică Michel Angelo și barocul timpuriu, nu încape îndoială că și Thorvaldsen și Eckersberg, cu toată opoziția lor, au pus la baza întregului lor destin artistic acea seriozitate și cunoaștere a meseriei și idealismul de neînvins cu care Abildgaard îmbrățișa arta sa.

Thorvaldsen se duce la Roma, ca bursier al Academiei, trăind acolo o viață întreagă și executând pe un plan internațional lucrările vieții sale, câștigă acea faimă mondială care a dat artei daneze încredere în ea însăși și considerația în străinătate, de care au profitat în cel mai înalt grad artiștii danezi. El devine punctul de unire, un steag național, cu efect magic, ca ceva îndepărtat și inaccesibil. Eckersberg se duce ca bursier întâi la Paris și pe urmă la Roma, unde se întâlnește cu Thorvaldsen și, în portretul acestuia, realizează cea mai frumoasă operă a vieții sale. Dar, după ani de călătorie și studii, el se înapoiază în Danemarca, unde obține locul de profesor al Academiei de Arte Frumoase din Copenhaga și trăiește liniștit o viață tihnită, de mare artist, profesor iubit și burghez de treabă.

In afară de Danemarca clasicismul învinsese. Barocul – căci ce altceva este Rococoul decât ultimul aspect al barocului – era un stadiu depășit și antichizarea stilurilor Ludovic al XVI-lea și «Empire» impusese necesitatea unei ritmice a liniei pure și drepte.

In timp ce Thorvaldsen era mai germanic în relațiile lui cu clasicismul, adică înțelept, consecvent și rece și, în felul lui, continuase tradiția lui Abildgaard, Eckersberg introducea în arta daneză – în afară de ceea ce el câștigase din conviețuirea cu Thorvaldsen la Roma și prin studiile sale de motive ale arhitecturii romane, – un important element francez luat din atelierul lui David, la Paris, reprezentând o însemnată forță contrarie influenței care, prin mijlocul secolului al XIX-lea, pornise dela școala de arte frumoase din Düsseldorf și străbătea Europa.

Ca profesor la Academia din Copenhaga, Eckersberg stătea în contact intim și personal cu elevii săi. Importanța sa ca maestru și cauza pentru care el ajunge întemeietorul unei școale daneze de pictură, bogată și plină de viață și cu o tradiție puternică, trebue căutată în faptul că el ca artist, ca portretist, ca pictor de arhitecturi, de marine și peisaje, poseda multe din acele calități, care sunt predominante în caracterul popular danez: o simplicitate, o naturalețe amabilă, o bucurie naivă și caldă în fața a tot ce e intim în viața de toate zilele, dar în același timp și acea limitare a caracterului ce se vădește în groaza față de tot ce este bizar și necunoscut, față de suferință și violență. Dacă pictorul Christen Köbke ajunge cel mai mare și cel mai tipic reprezentant al școalei lui Eckersberg, cauza este tocmai aceea că el, mai mult decât toți ceilalți, reprezintă ceea ce este naiv în pictura daneză: o dulce sensibilitate.

Pentru Eckersberg ca artist nu exista decât un singur prototip al picturii, care era: «creația splendidă a lui Dumnezeu, frumoasa natură», pentru a întrebuința una dintre expresiile lui favorite. De aceia elevii săi pictează de preferință natura, pe care o au zilnic în fața lor, pe care o reproduc cu umilință și exactitate, cu o strălucire în culori, o frumusețe în desen și o pietate în detalii, o grație și o elasticitate în mânuirea penelului, pe care Eckersberg o obținuse în timpul studiilor cu David, dar care se desvoltase la ei mai liber și mai îndrăsneț decât la profesorul lor, fără îndoială sub influența distinsului «outsider», colecționarul și originalul portretist C. A. Jensen. Pentru romantismul pictural nu este loc în arta aceasta. In peisajele lui Jens Juel, cu adevărat daneze, și în «Prospekter» ale lui Eckersberg, dinaintea călătoriei la Paris, se întâlnește destul de mult din tonalitatea romantică, dar, în viața de mai târziu a lui Eckersberg, romantismul nu apare decât o singură dată și elevii săi găsesc, ca artiști, o descărcare pentru dorurile lor romantice, în descrieri din Italia îndepărtată și fascinantă, spre care ei – urmând pașii lui Thorvaldsen – se îndreptau cu toți, nerăbdători, imediat după isprăvirea academiei. Simțirea romantică trăește totuși în adâncul sufletului popular și la unii iese la iveală în ciuda școalei și a tradițiilor: sombru și melancolic la peisagistul Dankwart Dreyer, liric și literar la pictorul animalist Johan Thomas Lundbye și la ilustratorul Lorenz Fröhlich, plin de seriozitate și dramatic la pictorii vieței populare Jörgen Sonne și Christen Dalsgaard, exterior și teatral la pictorul de marine Anton Melbye, dulce și blând la peisagistul Wilhelm Kyhn.

Holera din vara anului 1853, în Copenhaga, răpuse pe Eckersberg în plină activitate, dar tradiția frumoasă pe care el o crease artei daneze trăi mai departe în pictorii Wilhelm Marstrand, Jörgen Roed, P. C. Skovgaard și Constantin Hansen. Aceștia aparțineau elitei elevilor săi și ținuseră învățământul lui în mare cinste, chiar dacă, prin cercetările lor, lărgeau orizonturile tradiției lui Eckersberg. Fantezia neobosită a lui Marstrand, temperamentul său, talentul său expansiv, nu se împăcau ușor cu frica acestei tradiții de a părăsi terenul sigur. Talentul bogat și decorativ al lui Constantin Hansen și P. C. Skovgaard și instinctul lor înnăscut pentru efect plastic și monumentalitate, nu se putea desvolta bine în această limitare rigidă a școalei, căci pictura pe care ei căutau s’o realizeze îi situa printre «acei domni care vor să facă mai bine decât natura», după cum spunea Eckersberg. La aceasta se adaogă mișcarea națională. Interesul pentru popor era lozinca vremii și această mișcare obținuse în Danemarca, grație învățăturii în spirit popular a lui Grundvig și, mai cu seamă, influenței criticului de artă Hoyen, o importanță deosebită în pictură, fiindcă Hoyen nu înceta de a îndemna pe artiști să se îndrepte în munca lor numai spre motive naționale daneze. Aceasta a avut ca urmare că nu numai natura dar și viața și istoria poporului danez au fost tratate într’un fel, pe care Eckersberg îl visase de sigur, dar pe care el n’ar fi putut niciodată să-l realizeze.

Linia de desvoltare a artei daneze se desemnase. Forțele noui dăduseră tradiției o bază mai largă. Dar ultima serie a elevilor lui Eckersberg, pictorii de marine Anthon Melbye și C. F. Sörensen și pictorii vieței populare Frederik Vermehren, Anton Dorph și Julius Exner, nu văzuseră pe bătrânul maestru decât ca un palid reflex a ceea ce fusese odată. Sfatul pe care-l dădea elevilor la începutul activității sale, de a reda realitatea clar și cinstit, devenise cu anii, din ce în ce mai mult, o tendință spre precizie caligrafică, spre perspective lipsite de importanță și executate cu pedanterie. Viziunea franceză veselă a culorilor, pe care Eckersberg o adoptase dela David și o transmisese școalei sale, era gata să dispară din pictura daneză, în favoarea unui colorit întunecat de influență germană sau spaniolă, rău înțeleasă, vină de care Marstrand nu este cu totul inocent. Valorile artistice erau în pericol de a fi gonite de conținutul narativ, naturalitatea adevărată și directă era să dispară în favoarea efectului patetic și linia expresivă tindea să fie înlocuită printr’o linie manierată. Intre artiștii din generațiile ulterioare, printre care pictorii Carl Bloch, Otto Bache, Viggo Helsted și Carl Thomsen, rari sunt acei care să nu fie influențați, mai mult sau mai puțin, de aceste tendințe...