Natură: păduri de conifere

Molidul (Abies excelsa). — Formează adevărata bogăție forestieră a țării noastre, fiind esența cea mai răspândită. Molidul, moliftul, acoperă în masive dese coastele munților Carpați de la Dunăre până în Tisa maramureșeană, aflându-se și pe înălțimile mai mari ale Munților Apuseni. Uneori aproape numai el, alteori amestecat cu bradul adevărat, alcătuiește zona păduroasă a coniferelor, urcându-se în Oltenia până pe la 1700 m., iar în nordul Moldovei coborându-se la 1400 m.

La această înălțime nu alege. Crește pe calcar, ca și pe grohotișuri. Nu-i pasă de gerurile cele mai aspre; nu-i face rău nici biciuirile crivățului din primăvară. Înfruntă totul, ridicându-și sulița trunchiului, înalt uneori până la 30 m., pe vârfurile cele mai semețe, unde se anină norii de pletele cetinelor lor. E un aspect înviorător, priveliștea piscurilor izolate de pe Valea Oltului, cum e Cozia, sau cei doi ușori, Ghițu și Frunțile, care păzesc ieșirea Argeșului din munți. De jur împrejurul lor se întind pădurile de fag, ca niște nori groși, lăsați la fața pământului. Deasupra lor, pe picioarele răzlețe, se înalță cuiburi de molizi deși ca peria, asemenea unor cetăți care înfruntă vremea.

Molidul e mândru la înfățișare. Mai ales molizii răsăriți, singuratici, crescuți în voie, cum se văd mai lesne pe Valea Timișului, când cobori de la Predeal la Brașov, își desfășoară în plină libertate forma lor caracteristică de con verde, regulat.

Trunchiul, în tinerețe, are coaja destul de netedă și roșcată; de unde numele de brad roșu ce i se dă. Mai spre bătrânețe, coaja prinde a căpăta solzi subțiri care se desprind.

Ramurile ies mai multe de la aceeași înălțime, de jur împrejurul trunchiului. Cele mai de jos, mai lungi, ramificate și ele, cu plete bogate de cetini. Cele din vârf, tinere, sunt oblic ridicate în sus. Frunzele sunt ca acele verzui și în patru muchii. Un semn după care se cunoaște o cetină de molid este, în afară de forma frunzelor – zise și țepușe în popor – și așezarea lor de jur împrejurul crenguțelor. De aceea molidul e mai des la frunziș; umbra sub el e mai mare, de nu crește un fir de iarbă, ci se întinde numai covorul acelor căzute și al cepilor – crenguțele desfrunzite – uscați.

Pe cât e de mohorât și încruntat la înfățișare, pe atâta are și el clipe de surâs și drăgălășenie, când înflorește, arătate prin culori mai vii. Conurile cu florile bărbătești atârnă la capetele crenguțelor tinere, ca niște cerceluşi de granat. Pare că s-a jucat cineva, nevăzut, și a presărat copacul cu fragi, aninați, în căderea lor, de marginea cetinelor. Deschizându-se, prin unele locuri și prin mai, plouă cu pulberea de aur a polenului. Când vântul scutură cetinele, molidul e învăluit ca într-un subțire nor auriu, prin care se joacă razele de soare. Pădurea surâde. E nevoie de atâta noian de polen, căci conurile cu florile femeiești stau mai puține, numai pe crengile dinspre vârf. Și ele sunt rumenite, așteptând mirii veniți călare pe vânt. După ce nunta are loc, molidul își ia haina zilnică de luptă și grea trudă. Cucuruzii din vârf, lungi de 4–5 cm., par uscați și se apleacă în jos. La adăpostul solzilor strânși unii de alții, sămânța se coace. Când i-a venit vremea, toamna târziu, solzii se dau la o parte, spre a lăsa să cadă de la subsuoara lor semințele negre cu câte o aripioară lățită. Zbor ca și pufurile de păpădie. După împrăștierea lor, cad și cucuruzii la pământ, întregi. Molidul se pregătește din nou de nuntă.

Sămânța poate să aștepte 3–4 ani, până ce ajunge să dea colț. Puișorul crește încet, încet, la adăpostul celor bătrâni sau mai bine la adăpostul frunzișului de mesteacăn, prin care lumina tot mai străbate. Cu scutul piramidal al trupului, se strecoară în sus, până când scapă la aer în libertate. Pe urmă iarăși, fără grabă, își îngroașe trunchiul mereu, până la 70–100 de ani, când începe a mai încetini. Își așteaptă și el moartea: securea omului, ori câte un vârtej mai năprasnic de furtună, care-l doboară. Lăsat în voie, unde sunt condiții prielnice, poate atinge și vârsta de 400–500 de ani. Nu ajunge însă niciodată bătrânețe deplină. Omul se îngrijește de aceasta. Lăcomia lui, uneori, e fără margini. Rămân munții goi, dați pradă puhoaielor. Jalea te pălește când treci pe Neagra spre munții Dornenilor, când te înfunzi în munții Vrancei, ori spre fundul văii Lotrului. De departe, ți se pare că pe coastele munților stau bețe de chibrituri, presărate peste tot.

Podoaba munților apucă întâi viroagele, transformate iarna în jgheaburi, pe care alunecă în vale, la drum larg. Pe urmă butucii, legați în plute, ca pe Bistrița, transportați cu trenurile înguste mai adesea, ori cărați de apă, ca pe Lotru, apucă drumul spre Dunăre și Mare sau poposesc în ferăstraiele care îi transformă în scânduri, leațuri, grinzi ori dranițe. Pe Valea Mureșului, de la Toplița până în Târgu Mureș, stau ferăstraiele ori stivele de butuci unele lângă altele. La fel e pe toate văile mai mari ce vin din munți.

Nenorocirea arborelui e lemnul lui. De la chibrituri până la catarge de corabie ori stâlpi de telegraf, de la scândurile pentru podea până la acoperișurile cu șindrilă, de la hârtia de scris până la mobile ori lăzile de împachetat, viața zilnică a omului e legată de lemnul de molid și brad. E cel mai însemnat copac dintre toți copacii noștri. Pe lângă multe calități are și pe aceea de a fi un minunat lemn de rezonanță, de preț pentru fabricarea pianelor. Nu numai lemnul e folosit, ci și frunza, coaja și rădăcinile. Din frunză se scoate esența de brad, mirositoare; coaja se folosește în tăbăcărie, iar rădăcinile subțiri, ca de gumă, dau gânjuri minunate. Pe deasupra, din el, ca și din celelalte rășinoase, se extrage rășina.

E arborele asupra căruia trebuie îndreptată toată atențiunea, nu numai pentru că acoperă cea mai mare parte din munții noștri, păzindu-i de distrugerea puhoaielor și regulând deci mersul râurilor de mai din vale, dar și pentru că e izvorul unei bogății naturale însemnate, care nu poate fi secată prin lăcomia de câștig a celor de azi.

*

Bradul (Abies pectinata). — E tovarășul molidului în pădurile noastre de munte. Nu e peste tot totuna de răspândit. Păduri dese, masive întinse, nu formează decât în Banat și în munții Mehedinților, unde ajunge aburul climei mediteraneene. În aceste părți se încumetă să se urce chiar până la limita de sus a pădurilor; acolo însă repede se oprește. În restul Carpaților e mai pe sponci, ocupând mai ales fața muntelui, mai cu soare, și ținându-se tot mai spre marginea adăpostită dinspre fag, cu care se amestecă. În Moldova și Bucovina se scoboară chiar până pe podișurile mai joase. Dar și aici tot adăposturile caută, nepriindu-i gerurile grele de iarnă și mai ales gerurile târzii de primăvară, venite pe neașteptate, care îi aduc multă stricăciune.

Pe lângă neprielnicia condițiunilor climaterice, bradul e mereu împuținat și din pricina animalelor mari și mărunte, dar mai ales din pricina omului neștiutor. Cerbii și căprioarele nu pun gura pe puieții de molid, dar pe cei de brad, de alăturea, îi tund, nu altceva. Portul tinerilor brăduți îi face să fie tăiați cu nemiluita, pentru moda „pomului de Crăciun” din ce în ce mai întinsă și la noi, de la o bucată de vreme.

Câtă iroseală se aduce cu aceasta, nimeni nu-și dă seama. Pentru o petrecere de câteva ore, se taie un brăduț, din care, lăsându-l să crească, măcar un acoperiș de casă s-ar putea face.

La port se aseamănă cu molidul. Și el are forma unui con, dar adesea trunchiat la vârf, căci ramura terminală, încetând să crească, nu rar crengile de pe lățimi ajung să știrbească vârful ascuțit al conului.

Se deosebește însă de molid după coaja trunchiului, mai alburie și plină de rășină. De aceea i se zice și brad alb, după cum, din cauza înfățișării mândre, în Ardeal i se mai zice și Brad-nemeș, iar pe aiurea Silhă.

Cetina de brad se recunoaște ușor, căci frunzele sunt așezate mai mult pe 2 rânduri, în lungul cepilor. Și frunza lui e altfel. E lățită, verde întunecată pe fața de sus, albăstrie pe dos, unde se prind și 2 dungi alburii în lung, paralele cu nervura mijlocie verzuie. De aceea bradul pare și mai întunecat decât molidul.

Conurile bărbătești, mici, sunt gălbui, pe când cucuruzii cu florile femeiești stau de la început până la sfârșit ridicate în sus și cuprind multă rășină. Când semințele se coc, nu cad numai ele, ci și solzii lați la subsuoara cărora au fost adăpostite. Din cucuruz nu rămâne pe copac decât o țepușă, frumos încrustată cu urmele solzilor, așezate în spirale dese. Semințele pierd repede puterea de încolțire, după un an cel mult. Și aceasta e o pricină pentru care bradul e mai rar decât molidul.

Bradul este căutat pentru parcuri. În orașele Botoșani și Bacău, deși aproape de șes, sunt mult mai numeroși brazi decât în Piatra Neamț ori Câmpulung, bunăoară. El poate căpăta și forme mai deosebite. Tăindu-i-se vârful principal, o altă creangă de mai din jos îi ia locul în creștere. Se capătă astfel brazii de forma unui țepoi cu dinți lungi sau chiar ca un candelabru. Lemnul lui, deși aproape cu aceleași întrebuințări ca și al molidului, are preț mai slab. Numai când e vorba să fie întrebuințat ca picioare de poduri, la căptușirea tunelurilor în mine, ca și la orice lucrare de sub pământ, lemnul de brad e mai căutat. Fiind mai rășinos, e mai trainic. În fabricile de hârtie, tot al doilea loc ocupă după molid. Coaja de brad nu se folosește în tăbăcărie, ci se arde mai degrabă. În schimb, florile dau un suc dulce, căutat de albine. Același suc îl picură și frunzele.

*

Pinul (Pinus sylvestris). — Deși tot atât de rar ca și zada, pinul nu stă răzleț în pâlcuri deosebite, ca acest din urmă arbore, ci se amestecă cu celelalte două esențe principale, în tot lungul Carpaților. Îi plac locurile mai însorite, puțin umede și nu se teme de gerurile mari. De aceea se urcă și spre partea de sus a bradului. Dar se scoboară și până jos, la fag.

Se deosebește și la port și la frunze de brad și molid. Cât e tânăr are și el o coroană ca o piramidă, numai că pe urmă se pierde regula observată cu strictețe la molid. Se iau la întrecere în creștere și alte crengi, încât la port se apropie mai mult de foioase, mai ales că și ramificația trunchiului începe mai din sus. Față de molid și brad, e cel mai rezistent la furtuni. Molidul adesea cade dezrădăcinat, căci n-are decât rădăcini laterale. Bradul cade mai mult rupt; rădăcinile lui se țin mai bine înfipte, căci se păstrează și rădăcină mijlocie ca un țăruș. La pin aceasta e și mai dezvoltată, așa încât el e și mai bine înțepenit.

Trunchiul pinului are culoare roșcată la început. Coaja devine scorțoasă mai târziu. Se recunoaște lesne după frunze: câte două ieșite din vârful unei ridicături scurte, care nu sunt decât muguri închirciți. O crenguță de pin desfrunzită se recunoaște tocmai după aceste noduri, care susțineau frunzele; acestea nu cad decât tot la 2-4 ani. Pinul se cunoaște și după cucuruz. E mai lemnos decât al bradului și are formă de pară; solzii sunt ca niște scuturi. Când sunt strânși, dau conului de pin o înfățișare frumoasă, ca și când ar fi sculptate măiestrit.