Istorie: ceaiul în Japonia

Ceaiul verde, astăzi atât de răspândit în Japonia, a fost introdus acolo odată cu învățătura lui Buddha. Știut este că budismul își are originile în India, de unde a trecut în China, Coreea și apoi în Japonia. Suveranii imperiului nipon au trimis învățați în China pentru a studia doctrina budistă; acești înalți demnitari și preoți, întorcându-se în patria lor, au introdus băutura ceaiului verde și semințele acestei plante, pe care au cultivat-o și în țara lor.

Ceaiul a fost privit la început ca o băutură sacră. Scriitorii japonezi povestesc că, în 729 AD, împăratul Shomu a convocat în palatul său o sută de preoți pentru a îndeplini Gyo-cha, ceremonia ceaiului verde.

Cu mult înainte de a fi introdusă în Japonia, această băutură era privită în China ca un medicament. Autorul chinez Lu Yu scrie: „Când cineva este însetat, respiră greu, are ochii obosiți, mâinile și picioarele grele și dureri la încheieturi să ia cinci până la șase înghițituri de ceai, care are același efect ca iaurtul sau nectarul.”

În 815 AD, împăratul Saga, făcând o plimbare la Karasaki, provincia Omi, pentru a se închina în templul din Boshaku, starețul mănăstirii a pregătit el însuși ceaiul pentru împărat, care, încântat de aroma băuturii, i-a dăruit călugărului o haină în semn de mulțumire.

Odată cu urcarea pe tron a împăratului Enyu (969 AD), s-a introdus obiceiul de a se servi ceai preoților care se întruneau în fiecare an la curtea imperială pentru a recita rugăciunile sfinte. Pe lângă frunzele de ceai, se adăugau la infuziune și frunze de hydrangea thunbergii, o plantă care îndulcea băutura. Și astăzi, în data de 8 aprilie, când se sărbătorește nașterea lui Buddha, tradiția cere să se bea ceai amestecat cu această plantă. Mai târziu, se adăugau la frunzele de ceai și boabe de enibahar sau koboku (coajă de chină).

Timp de câteva secole s-a menținut tradiția de a se servi ceai preoților și curtenilor timp de trei zile, cât dura ceremonia recitării rugăciunilor sfinte în palatul imperial. La ceai se adăuga, cum am mai spus, hydrangea, enibahar și koboku. Ceaiul era privit ca o băutură plăcută tuturor divinităților și, prin urmare, nu lipsea niciodată dintre ofrandele aduse lor.

În cartea intitulată Kitcha Yojoki („Cartea igienei ceaiului”) stă scris: „Ceaiul îți potolește setea și te apără de toate bolile, cât de prețios este! Ceaiul se ridică până la cer și se coboară până la om, spre binefacerea omenirii! O doctorie poate fi bună numai pentru un fel de boală, pe când ceaiul vindecă toate bolile.” În cartea intitulată „Datoria filială” stă scris: „Un copil bun are grijă să ofere ceai părinților săi pentru a-i feri de orice boală.”

În prefața suscitatei cărți Kitcha Yojoki, marele preot Myoan enumără cele 10 virtuți ale ceaiului: apără împotriva divinităților rele; subjugă spiritele rele; împrăștie imediat somnolența; restabilește armonia organelor vitale; protejează împotriva epidemiilor și menține sănătatea și vitalitatea; consolidează prietenia; menține mintea dreaptă și moralitatea deplină; elimină pasiunile; sporește sentimentul pietății filiale; ajută la o moarte liniștită. Cât de prețuită trebuie să fie o plantă cu efecte atât de multiple!

Valoarea medicinală a ceaiului mai reiese și dintr-o descriere rămasă din anul 951: „La acea dată bântuia ciuma. Preoții, purtând chipul lui Buddha în 11 înfățișări, formau procesiune în jurul orașului. Ceaiul sfințit, oferit divinităților, era împărțit bolnavilor care își găseau vindecarea în această băutură.”

În toate timpurile, ceaiul era servit oaspeților nobili cu o ceremonie adevărat religioasă. La vechii shoguni și samurai, maestrul de ceremonii era însoțit de două ajutoare sau vasali aleși dintre preoți. La început ei trebuiau să păstreze celibatul. Mai târziu li s-a permis căsătoria, dar femeia lor trebuia să facă și ea parte din personalul de ceremonie și trebuia să introducă oaspeții. Aceștia sunt preoții chabozu sau „preoții ceaiului”.

În Japonia există chiar din timpuri străvechi un cod al ceremoniei ceaiului, întocmit de shoguni și înalți preoți și care a suferit multe modificări ulterioare, pentru ca această ceremonie să reprezinte un tot armonios, un simbol al liturghiei perfecte, al frumuseții spirituale. Cultul ceaiului se identifică aproape cu principiul fundamental al doctrinei zen, ambele culturi fiind în favoarea claselor nobile din Imperiul Nippon.

Odată cu răspândirea acestei băuturi, în popor a trecut și obiceiul de a servi ceaiul cu un anumit ceremonial, care să ofere gazdei o oportunitate de a arăta sentimentele sale cordiale față de oaspeți. Cu drept cuvânt preotul Myoan a recunoscut acestei plante „virtutea de a încuraja legăturile de prietenie”.