Istorie: epopeea lui Hideyoshi

Când Hideyoshi a aflat de sfârșitul lui Nobunaga, imediat ce a obținut capitularea castelului Takamatsu, s-a grăbit să se întoarcă la Kyoto, în apropierea căruia a dat bătălia cu Akechi. Acesta din urmă, învins, și-a făcut harakiri. Scurta sa eră de glorie a fost eternizată într-un proverb, „Cele trei zile ale lui Akechi”.

Toyotomi Hideyoshi devenise cel mai important personaj din Japonia și a continuat să se întărească în toate privințele. În 1583 a început să construiască marele castel Osaka. Au fost aduși lucrători din toate provinciile, care au muncit ani mulți pentru desăvârșirea impozantei lucrări. A construit, de asemenea, la Fushimi, lângă Kyoto, un „Palat al plăcerilor”, numit Momoyama, dărâmat de un cutremur în 1596, dar care a dat numele perioadei în istoria artei japoneze.

Hideyoshi avea ambiția să devină Shogun, fără să fie îndreptățit, fiind doar un „aventurier născut din popor, cu chipul ca de maimuță” și neaparținând familiei nobile Minamoto. Cu toate acestea, în 1586 a primit titlul de regent – Kampaku, deținut până atunci doar de aristocrații Fujiwara, iar în 1591 pe cel de Taiko, prin care este mai cunoscut în istoria Japoniei.

Primul mare conflict în care a intrat Hideyoshi a fost cu clanul Satsuma, renumit deja pentru curaj și îndrăzneală. În 1587, Hideyoshi a înaintat cu o armată așa numeroasă în Kyushu încât dușmanii i-au fost complet depășiți numeric și au fost nevoiți să se retragă la Kagoshima. Ar fi putut cu ușurință să captureze cetatea și să extermine clanul Satsuma. Dar a făcut o mișcare surprinzătoare și inteligentă, care îl marchează drept conducător de geniu. Nu mai era un simplu războinic, devenise un adevărat om de stat. Impunând condiții relativ ușoare, a obținut supunerea și loialitatea puternicului clan.

În 1585, Papa Grigore al XIII-lea emisese o bulă prin care „niciun învățător al religiei, cu excepția iezuiților, nu avea autoritate în Japonia”. Dar, cum „Japonia nu era Spania”, spiritul Inchiziției n-a putut să înflorească. Bula n-a făcut decât să însămânțeze invidie în sufletele dominicanilor și franciscanilor împotriva iezuiților, precum și în ale spaniolilor împotriva portughezilor. Franciscanii vicleni au reușit totuși să intre în Japonia „ca ambasadori, nu ca propovăduitori”. Asemenea dușmănii naționale și sectare au divizat cercurile creștine din Japonia. Mai mult, o remarcă indiscretă a unui căpitan de vas european, potrivit căreia regele său a reușit atâtea cuceriri trimițând mai întâi preoți, pentru a converti populația, și punând apoi stăpânire prin intermediul noilor creștini, a trezit suspiciunile lui Hideyoshi împotriva străinilor în general, a creștinilor în special. Prin urmare, în 1587 a emis pe neașteptate următorul edict:

«Am aflat de la sfătuitorii noștri credincioși că au venit preoți străini în domeniile noastre, unde predică legi contrare celor ale Japoniei, și că au avut chiar îndrăzneala să distrugă templele închinate kami-ilor și hotoke-ilor noștri. Deși asemenea afront merită cea mai mare pedeapsă, dorind totuși să le arătăm milă, le ordonăm, sub pedeapsa cu moartea, să părăsească Japonia în termen de douăzeci de zile. În acest interval de timp nu li se va face niciun rău sau vătămare. Dar la expirarea acestui termen ordonăm ca, dacă vreunul dintre ei va mai fi găsit în ținuturile noastre, să fie prins și pedepsit ca un criminal. În ceea ce-i privește pe negustorii portughezi, le permitem să intre în porturile noastre, să își continue acolo comerțul obișnuit și să rămână, dacă nevoile noastre o cer. Dar le interzicem să aducă în țară preoți străini, sub pedeapsa confiscării navelor și bunurilor.» 

Dar misionarii, alungați din centrul Japoniei, s-au refugiat în Kyushu, printre așa-numitele clanuri creștine, unde edictul n-a fost pus în aplicare.

În plus, atenția lui Hideyoshi a fost curând îndreptată în altă parte, către o chestiune mai importantă. În 1590 a condus o armată împotriva lui Hojo Ujimasu, cel mai puternic senior din regiunea Kwanto, cu cartierul general la Odawara. Locul acela a fost cucerit după asediu; astfel nu numai acea zonă, ci și toată Japonia de nord i s-a închinat lui Hideyoshi, care „devenise stăpânul de necontestat al Imperiului, de la Tanegashima, în sud, până la Yezo cel înzăpezit, în nord; opera de reunificare era încheiată”. În timpul acestei ultime campanii de succes, Hideyoshi i-a sugerat lui Iyeyasu, căruia intenționa să îi predea unele dintre aceste provincii, că Odawara nu era cel mai bun amplasament pentru reședință, ci un loc numit Yedo. I-a spus: „E înconjurat de râuri și de mare și are o poziție excelentă, e locul în care mi-aș dori să locuiești”. Douăzeci și cinci de ani mai târziu, Iyeyasu a făcut din Yedo capitala Shogunatului său.

Ambiția lui Hideyoshi nu se limita la insulele Japoniei, ci se întindea și spre străinătăți. Un aventurier japonez pe nume Harada, în Filipine pentru comerț, i-a sugerat lui Hideyoshi să ceară guvernatorului spaniol al acelor insule să-l recunoască drept suzeran. Deci foarte probabil marele plan avea în vedere și cucerirea Filipinelor, dar a eșuat.

Se spune că Hideyoshi i-ar fi detaliat lui Nobunaga un proiect în virtutea căruia ar fi cucerit Coreea și China „la fel de ușor cum un bărbat înfășoară o rogojină și o ia sub braț”. În 1592 a început faimoasa invazie a Coreei, cu o armată imensă sub comanda a doi generali, Konishi (un creștin) și Kato (un budist). Cele două divizii au înaintat împreună până în capitală, dar după ce au luat-o în stăpânire s-au despărțit din cauza neînțelegerilor. Este inutil să detaliem mișcările armatelor japoneze, care, cu succese și înfrângeri, au rămas în Coreea până în 1598, când au fost rechemate de Iyeyasu, la scurt timp după moartea lui Hideyoshi. Trebuie doar precizat că o tentativă de pace eșuase în 1596, deoarece în termenii tratatului se menționa că Hideyoshi era „investit” de împăratul chinez ca „rege al Japoniei” – o insultă inacceptabilă. Într-una din ultimele bătălii purtate în Coreea, urechile și nasurile a mai multor mii de soldați chinezi și coreeni au fost puse la murat în cazane și trimise la Kyoto; trofeele au fost păstrate într-un loc numit Mimizuka („movila urechilor”), care, marcat cu un monument, poate fi încă văzut. Un capitol din istoria Japoniei la care nici prietenii ei cei mai buni nu se pot gândi cu mândrie sau satisfacție.

Un avantaj indirect a avut totuși Japonia din acest război nedrept împotriva Coreei. Când prințul Shimazu, stăpânul clanului Satsuma, s-a întors în 1598 din peninsulă, a adus cu el șaptesprezece olari coreeni pricepuți, datorită cărora ceramică Satsuma „își datorează frumusețea rafinată și reputația: cele mai frumoase porțelanuri fabricate în Japonia”.

Edictul lui Hideyoshi împotriva misionarilor creștini ajunsese, după cum am văzut, literă moartă; dar în 1597 mânia împotriva preoților străini i s-a redeșteptat. Douăzeci și șase dintre ei au fost răstigniți la Nagasaki în luna februarie a acelui an; și doar treizeci de ani mai târziu, acești primii martiri creștini din Japonia au fost canonizați de Papa Urban al VIII-lea.

În septembrie 1598, Toyotomi Hideyoshi, „Napoleon al Japoniei”, „cel mai mare soldat, dacă nu cel mai măreț bărbat pe care l-a produs Japonia”, s-a stins din viață. Un autor occidental îl numește „cel mai însemnat conducător pe care Japonia l-a avut vreodată și cel mai important om de stat al secolului său, fie că e vorba de Japonia sau de Europa”. Impresionante îi erau „capacitatea de a înțelege situațiile la zi, simțul infailibil al perspectivelor politice, presimțirea viitorului și a problemelor pe care le va pune, precum și continuitatea, caracterul cuprinzător al concepției sale statale...”