Natură: apele Mării Negre

Cercetările fizice, himice și bacteriologice asuprea naturii apei din această Mare și asupra mișcărilor... au arătat că apa Mării Negre în diferitele ei regiuni și adâncimi nu este de o constituție uniformă: nici ca salinitate și densitate, nici ca temperatură, compoziție himică și gaze în suspensiune. Ea prezintă aci o stratificație verticală. Ea variază ca salinitate și densitate de la apa ușoară și cu totul îndulcită de la suprafața dinaintea gurilor fluviilor mai mari (0,8–1,2% sare) sau de la suprafața obișnuită a Mării (1,8% sare), până la apa grea și sărată (2,6% sare) de la fund.

Conținutul de oxigen în soluție al apei – adică al elementului fără de care viața nu e posibilă – care în alte Mări și în oceane se găsește în cantități suficiente până la fund, dispare aci cu totul de la o adâncime maximă de 180 m.

Temperatura, care în alte Mări și în ocean scade treptat de la suprafață până ajunge la fund la temperatura minimă, scade aci treptat de la suprafață numai până la o adâncime de cel mult 60–80 m., unde termometrul arată o temperatură minimă de 6°. De aci înainte în adâncime, temperatura merge iarăși urcându-se până la 9° și rămâne astfel până la cele mai mari adâncimi.

Această structură fizică a apei acestei Mări, cu straturi suprapuse, având fiecare grade de salinitate, de densitate și de temperatură diferite, face ca în această Mare să nu se poată forma curente verticale. În alte Mări tocmai aceste curente sunt motorul care duce continuu apa aerisită de la suprafață la fund și care scoate mereu la suprafață straturile de apă de la fund. Contrar celor ce se petrec în toate celelalte Mări, aci apa de la fund stă nemișcată, într-o liniște absolută, și nu se poate aerisi. Marea Neagră este, așadar, în profunzimile ei, complect lipsită de ventilație, ceea ce determină imposibilitatea vieții în profunzime, pe când în alte mări și în ocean trăește la mari adâncimi o faună bogată, numită „fauna abisală”, care consumă cadavrele organismelor de la suprafață, ce cad aci ca o continuă ploaie de materie organică și servesc și la sporirea producției peștelui din adâncimi.

În adevăr, analizele himice ne arată că apa acestei Mări, încă de la o adâncime de 180 m. în jos, nu conține nici o urmă de oxigen, ci numai cantități mari de hidrogen sulfurat; cantități care cresc mereu cu adâncimea, ajungând la 6 cm. pe litru și formând o soluție otrăvitoare pentru orice ființă viețuitoare. Numai niște bacterii zise „anaerobe”, care pentru viața lor n-au nevoie de aer și produc hidrogen sulfurat, trăiesc aci, fiind singura formă sub care viața a putut cuceri pentru întinderea ei acest domeniu al naturii.

Din toate aceste cercetări științifice se vede dar că apa Mării Negre de la o adâncime de la 150–180 m. în jos nu are nici o putință de aerisire și constitue o Mare moartă. Și trebue notat că suprafața porțiunii de Mare care are o adâncime mai mare de 180 m. reprezintă 63% din suprafața totală a întregii Mări.

Este păcat că locul puțin pe care-l am într-un asemenea articol, nu-mi poate permite să explic mai amănunțit cauzele care produc această stare cu totul unică. Ajunge să arăt că aci – contrar celor ce se petrec în alte Mări – stratificarea apei este provocată de pătura de apă dulce și ușoară adusă de fluvii la suprafață și de pătura de apă sărată și grea intrată prin curentul inferior al Bosforului care cade la fund. Această stratificare a apei, la rândul ei, în pături de salinitate, de densitate și de temperatură diferită, face ca gravitațiunea să nu mai poată avea acelaș efect ca în celelalte Mări, formând curente verticale care să meargă până la fund și să ducă acolo păturile de apă care au fost răcite și oxigenate prin contactul cu atmosfera de la suprafață.

Așadar, un al doilea învățământ pe care îl putem trage este că, spre deosebire de cele ce se petrec în alte Mări, aci 63% din fundul Mării este cu desăvârșire exclus de la producția pescăriilor și că, deci, este inutil să continuăm cu încercările zadarnice și costisitoare ce se fac de a se desvolta o pescărie de fund cu vapoarele în largul Mării la adâncimi mai mari de 150 m.

Aceasta fiind structura fizică a Mării Negre, să examinăm acum ce porțiune ne rămâne din apele ei, care să fie capabilă să permită desvoltarea vieții organice, și deci a acelei întregi populații animale și vegetale care în ultima instanță se transformă în carne de pește accesibilă consumației omenești. Să vedem, dar, care sunt bazele naturale ale productivități acestei bogății, pe care poporul român are acum îndatorirea imperioasă de a o exploata și pune în valoare.

I.  În primul rând este întreaga Mare de pe platoul continental până la limita maximă de 180 m. adâncime. În această porțiune se cuprinde:

1. Întreaga zonă litorală, care pornind de la gura Bosforului spre Răsărit pe toată coasta sudică și răsăriteană are, cu mici întreruperi, numai o lățime foarte mică, de câțiva km. În fața gurilor Bugului, Mării de Azov și la Sudul Crimeei lățimea acestei zone ia dimensiuni ceva mai mari, de la capul Kersonez, din Sudul Crimeei, până la capul Caliacra ea are însă o lățime de mai multe sute de km., formând din întregul colț Nord-Vestic al Mării Negre o mare întinsă, cu condiții biologice foarte prielnice. Suprafața acestui colț este aproximativ de 4 ori mai mare ca suprafața Mării de Azov. De la capul Caliacra spre Sud până la vreo 100 km. la Răsărit de Bosfor, pe coasta Anatoliei, zona litorală se îngustează, totuș rămâne destul de importantă. În fața coastelor României se află regiunea cea mai bogată a Mării Negre.

2.  Marea de Azov, care are o adâncime maximă numai de 14 m. și este foarte productivă, primind și apele Donului.

3.  Toate limanele de la gurile fluviilor, lagunele și lacurile litorale, din care cea mai mare parte sunt pe coastele României.

II. În al doilea rând este întreaga pătură de apă de la toată suprafața Mării Negre până la adâncimea maximă de 150 m., pe care, în știința bio-oceanografică, o numim „Zona Diafană” – adică aceea până unde poate străbate lumina – în opoziție cu zona „Zona Aphotică” de la adâncime, unde razele de lumină nu mai pot străbate și domnește eternul întuneric.

Fiecare din aceste părți contribuesc, cu mijloacele și în felul lor, la producția totală de organisme a acestei Mări, care servind de hrană unele altora, ajung a forma baza producției generale a pescăriei ei.

Zona litorală cu Marea de Azov și toate lacurile litorale sunt desigur cele mai productive, căci aci contribue la producție și fundul, atât cu toate substanțele nutritive ce le conține el cât și ca suport al desfășurării vieții organice pe suprafața sa. În regiunea gurilor marilor fluvii, adică în colțul Nord-Vestic al acestei Mări, productivitatea e cea mai mare, fiindcă apa fluvială aduce în suspensiune mari cantități de aluviuni cu substanțe de origine minerală și organică pe care le-a spălat din imensele suprafețe ale pământurilor pe care le drenează în cursul lor.

Zona Diafană cu suprafață incomparabil mai mare decât zona litorală, dar care n-are un fund propriu zis, are și ea marea ei importanță. Aci trăește și se desvoltă „Planctonul”, adică miriadele de mici organisme care plutesc în apă și formează hrana altor organisme mai mari, și acestea iarăși a altora, până ajung la pești. În plancton se deosebesc unele organisme atât de mici încât nu se pot vedea decât cu cele mai puternice lentile de la microscop și trec prin ochiurile celei mai dese pânze de mătase din care se fac plasele pentru prinderea lor. Ele abia ajung la o miime de milimetru și se prind numai cu aparate care centrifugează apa și le lasă pe ele ca depozite pe fundul vasului. Multă vreme aceste viețuitoare infinit de mici, din cauza imposibilității de a le prinde, n-au fost cunoscute. Abia grație unor alte animale mici din Plancton, numite „Apendicularia”, al căror aparat branchial este prevăzut cu un filtru extrem de des – tocmai pentru a putea prinde aceste ființe cu care se nutresc – au putut biologii să descopere aceste ființe prinse în filtru și să le studieze. Aceste organisme constituesc așa zisul ,,Nanoplancton”, adică „Planctonul Pitic”. Nanoplanctonul este compus în cea mai mare parte de organisme vegetale – Diatomee etc., care au clorofil, grație căruia – sub influența energiei solare – pot, ca orice plantă, transforma substanțele anorganice din apă în substanțe organice, ceea ce organismele animale nu o pot face. Grație acestei însușiri, Nanoplanctonul formează hrana primordială a Mării și de la cantitatea sa depinde puterea de producție a Mării, căci ea servește de hrană animalelor de plancton, și acestea altor animale mai mari – care compun așa zisul Necton, din care fac parte și peștii pelagici, precum și așa zisul Benthal, adică animalele care trăesc pe fundul Mării, valorificând și izvoarele de hrană ale acestuia.