Natură: flori de primăvară

Nici nu poate fi un nume mai potrivit dat de popor. Gingășia florii e arătată prin diminutivul cuvântului: clopoțel. Numirea evocă însă și deșteptarea primăverii. Floarea aceasta vestește înaintea cocorilor vremea bună, chiar când numai câteva zile de căldură dezmorțesc pământul. Cu câtă precauțiune nu se încumetă să iasă la lumină! Ca să poată străpunge piedica frunzelor moarte ce i-au ținut de cald peste iarnă, planta are vârful ca o suliță. De multe ori se înalță în cap cu frunza uscată pe care a străpuns-o. Grăbită, o ridică în sus.

De sub frunzulița ce i-a servit drept scut și săgeată totodată, se îndoaie gingașa floare pe o codiță subțire, desfășurându-și cele două rânduri de petale albe ca zăpada. Trei petale se răsfrâng în afară. Alte trei, încondeiate cu câte o pată verzuie se țin mai aproape căci drept precauțiune înconjură și apără partea cea mai delicată din floare, firele de polen și capătul stigmatului lipicios.

Cum de-a putut crește verzuiul și plăpândul lujer ce ține floarea-n vârf? Cum de a avut atâta putere ca să străpungă acoperișul apăsător al frunzarului mort? Răspunsul ți-l dă ceapa din pământ. E cămara în care și-a adunat hrana de rezervă din anul trecut.

Planta nu se poate bizui pe semințe. Ca să se formeze semințe sănătoase de obicei vin în ajutor insectele. Ele poartă polenul de pe o floare pe alta. În graba de a vesti lumii primăvara, amăgită de câteva zile de căldură, floarea de clopoțel se deschide, dar degeaba așteaptă vizita insectelor. Acestea sunt mai fricoase, mai prevăzătoare. Rar câte o albină mai nebunatică, dornică să vie în ajutorul stupului mai din vreme, îndrăznește să apuce drumul spre pădure. E chestie de noroc. Ș-apoi chiar dacă vreo albină rătăcită a vizitat floarea, toanele babelor pot zădărnici coacerea semințelor. Dintre cele douăsprezece babe de la începutul primăverii, unele sunt mai rele. Cheamă crivățul, zăpada. Floarea se ofilește, jertfă grabei cu care a înveselit natura.

Pe lângă floare, planta își desfășoară și două frunzulițe lungi, ca niște panglici verzi. În ele se ascund firele de clorofilă. Prin ajutorul câtorva raze de soare ca forță și a gazului acid carbonic din aer ca materie primă, firele de clorofilă, fabrici mărunte încă neimitate de isteața minte a savantului, se pun pe lucru. Astfel se umple din nou hambarul subpământean, numit bulb, cu materii hrănitoare, în locul celor cheltuite de plantă ca să crească iute și tot atât de iute să înflorească.

Viața plantei repede se isprăvește. Prin floarea ei a vestit învierea în natură, a chemat lumea necuvântătoarelor la muncă nouă, a deșteptat în sufletul omului bucuria și... s-a isprăvit.

Bulbul plin cu hrana luată din aer, la adăpostul frunzelor moarte căzute toamna din copac, păstrează până la primăvara viitoare viața ce doarme, dar care se deșteaptă de îndată ce apa suptă de rădăcinile plantei, din nou pune în mișcare rezerva de hrană, deșteptând planta iarăși la viață.

Florile care au avut mai mult noroc și au ajuns cu semințele coapte, își deschid cutia în care le țin, spre a fi împrăștiate dând plante noi, prin care se asigură veșnicia ființei ca specie.

În multe huceaguri, mai ales din părțile sudice ale țării, pe lângă clopoțeii obișnuiți răsar și alții, cu floare mai scurtă, mai groasă, cu petalele ceva mai gălbui. Și la numirea lor poporul arată finul simț de observare. I-a botezat clopoțeii sau ghioceii bogați, mai plini, dar mai puțin gingași decât ceilalți. Viața lor e tot atât de scurtă ca și a clopoțeilor ori ghioceilor obișnuiți; află puterea de a răzbi iute de sub învelișul frunzarului mort tot în rezerva din bulbi.

Când vremea s-a așezat și babele s-au retras în depărtările peșterilor de gheață de la munte ori dinspre poli, iar soarele prinde să-și înalțe drumul mai lung pe cer, locul clopoțeilor îl iau alte plante cu colori mai oacheșe, steaguri mai ademenitoare pentru insectele dezmorțite, care încep, prin zumzetul zborului lor, să cânte imnul primăverii.

Dintre acestea viorica (scilla bifolia) e mai oacheșă. Ca și clopoțeii are bulb. Planta dă câteva frunze, dar mai multe floricele, albastre, mărunte, înșirate pe o codiță mai lungă.

Tot atât de dornică să iasă la lumină ca și clopoțelul este brândușa galbenă (crocus aureus). Ba uneori se încumetă să iasă și pe la sfârșitul lui februar. Și ea are bulb; și ea își cheltuiește rezerva din anul trecut pentru că să scoată la iveală o floare gingașă. Bobocul e ca un vârf de suliță, lungit, subțire la vârf, putând astfel străbate lesne frunzele moarte, sub care și ea e ferită de gerul iernii. Floarea ei de forma unei pâlnii are petalele galbene, ca foaia subțire de aur. Apare printre cele dintâi. Un neam al ei, brândușa de toamnă (colchicum automnale) împodobește cea din urmă, cu florile tot gingașe ca de ametist, pajiștile încă verzi din părțile muntoase; pare că anume păstrează vie speranța că după viforul iernii va reveni primăvara.

Clopoțeii, viorelele, brândușele se grăbesc să înflorească. E o față din armonia naturală.

Pădurea încă doarme somnul de iarnă. Crengile par vreascuri uscate. Mugurii abia dau semne, ceva mai umflați, că se pregătesc să crape. Lumina slabă a soarelui nu găsește piedecă în bolta de frunzar. Poate să ajungă până jos printre trunchiuri dând viață ființelor micuțe, care numai prin lumina soarelui pot să-și păstreze viața.

De aceea înainte de a se desfășura frunzișul arborilor din pădure sau huceaguri, jos pe zalea de aramă ciocănită a frunzarului mort e un surâs de flori fel de fel, grăbite să folosească binecuvântata ploaie de raze, care răzbat până la ele.

E o întrecere în graba florilor primăvăratece din pădure. Dintr-o preumblare scurtă vii cu mâinile încărcate de flori, unele mai oacheșe decât altele, dar toate plăpânde, cu trunchiul moale, puțin întărit. E nevoie de economie de timp, de economie de hrană, căci și arborii nu pot aștepta prea mult reînvierea vieții.

Fel de fel de plante întâlnești în cale. Clopoțeii s-au veștejit; locul lor îl iau viorelele. După ce-și pleacă și ele capul, cu ovarele pline de semințe, vin la rând brebeneii (corydalis solida) mai bogați în flori și frunze, dar tot atât de gingași. Florile lor însă sunt altfel de cât ale clopoțeilor. Seamănă cu a nemțișorilor de pe haturi și drumuri din toiul verii. Fiecare floare are un pinten lung, iar la gură petalele sunt răsfrânte ca niște buze. Fac parte din categoria florilor șirete; în schimbul nectarului păstrat în fundul pintenului silesc albinele, care nu au încă de ales, să-și înfunde adânc limba spre a suge sucul dulce. Și numai așa floarea își asigură fecundația. Și în natură e răspândită tovărășia între ființă. „Dă și-ți dau”, spune floarea albinei.

Brebeneii se strâng de obicei grămadă, formând tufărișuri înflorite unde bate soarele mai în plin. Sunt brebenei mai albicioși cu aburi trandafirii, sunt brebenei mai roșietici...

Cu cât vremea trece cu atât și mugurii încep să plesnească, iar frunzișoarele arborilor nu lasă lumina decât ca prin sită. Grădina de flori din pădure se tot rărește. Ultimele flori primăvăratece sunt și cele mai gingașe.

Căldura s-a așezat; lumea insectelor e în toi. Prin păduri nu se prea abat căci nu prea dau de flori. De aceia gingașele lăcrămioare, numite și mărgăritarele, se silesc să cheme din depărtare insectele prin puterea aromei lor și apoi prin strălucirea gingașelor floricele, înșirate delicat pe o codiță subțire, abia ieșită dintre două frunze late. E poate floarea cea mai delicată de la noi, iar nume mai potrivit nu s-ar fi putut găsi de cât acela ce i l-a dat poporul. Când sunt îmbobocite, florile în adevăr par boabe de mărgăritar, iar prin înșirarea lor pe codiță par stropi de lacrămi ale vreunei zâne silită să se închidă din nou în tainicele florii unde e sălașul ei.

Lăcrămioarele sunt florile din începutul lunii mai, iar mireasma lor pătrunzătoare dar delicată se răspândește în liniștea nopții, întreruptă doar de farmecul cântecului de privighetoare.