Pagini

Regiunea dimprejurul Capitalei belgiene se desface fumurie.  Vederea Turnului Palatului de justiție domină frontul de case. Locuința flamandă păstrează chiar supt ploaie o bucurie de coloare și o simpatică tinereță — de fapt foburgurile care adaugă ce trebue până la aproape un milion celor 180.000 de locuitori ai centrului datează din cursul secolului independenței belgiene. Pe alocuri legătura cărămizilor mărunte fără tencuială face ca un singur bloc.

Din Laeken nu se văd decât casele muncitorești din margine. Castelul fără stăpână își ascunde cernita discreție. Numai parcul la marginea canalului își ridică dantela copacilor goi cu păinjeniș de frunze, lângă biserica al cărei puternic turn se subțiază în multele vârfuri subțiri.

Apoi, totul se pierde în negru de fabrici scăldat în ceață, în iad de muncă. Topitorii, «poelerii». Ici și colo capitalismul își are castelul ca în marginea Parisului.

Sămănături îngrijit mărginite aruncă apoi...

După castanul porcesc, teiul este arborele care se folosește mai mult pentru umbrirea străzilor din orașe. Crește iute și regulat. Dă umbră deasă și mai ales aromește aerul, prin luna lui iunie, cu mireasma blândă și dulce a florilor sale. Trăiește mult, așa încât nu e nevoie să fie des înlocuit.

Trunchiul teiului, în tinerețe drept, e îmbrăcat cu o coajă netedă, strălucitoare, ce se poate desprinde lesne de lemn, ceea ce copiii știu, făcând fluiere și șuierători din crengile de tei puse în Duminica Mare la intrarea în casă.

Teiul bătrân are coaja crăpată în lung, dar nu prea adânc; crește înalt ajungând și 30 m., și pe lângă trunchiul principal desfășoară o bogată ramificație, ceea ce-i dă o impunătoare înfățișare. Având mult frunziș, pare ca un uriaș balon verde, când stă singuratic la margine de pădure.

Teiul mai...

Lianele noastre. Pădurile ecuatoriale se caracterizează prin liane, care le încâlcesc și mai mult făcându-le nestrăbătute. Lianele sunt odgoane vii, care nu se pot ridica decât susținându-se de alți arbori. Acum se încolăcesc în jurul trunchiului ca un boa, sugrumându-l, acum se aruncă de pe un trunchi pe altul.

Şi la noi nu lipsesc plante de acestea. Prea puţine se văd în desişurile pădurii. Umbra deasă a bolţei de frunzar le-ar încetini viaţa. Se întâlnesc însă la margine de pădure şi mai ales în tufişuri şi curături.

Formează decoruri frumoase în peisajele pădurilor noastre, mai ales prin variaţia de culori a plantei acăţărate, amestecate cu a susţinătoarelor lor.

În interiorul pădurii doar iedera se încumetă să trăiască, îmbrăcând trunchiurile bătrâne cu ghirlanda frumoaselor frunze, verzi şi peste iarnă.

Trunchiul iederii se acaţără prin ajutorul unor rădăcini adventive, scurte, încolăcindu-se adesea...

Nici nu poate fi un nume mai potrivit dat de popor. Gingășia florii e arătată prin diminutivul cuvântului: clopoțel. Numirea evocă însă și deșteptarea primăverii. Floarea aceasta vestește înaintea cocorilor vremea bună, chiar când numai câteva zile de căldură dezmorțesc pământul. Cu câtă precauțiune nu se încumetă să iasă la lumină! Ca să poată străpunge piedica frunzelor moarte ce i-au ținut de cald peste iarnă, planta are vârful ca o suliță. De multe ori se înalță în cap cu frunza uscată pe care a străpuns-o. Grăbită, o ridică în sus.

De sub frunzulița ce i-a servit drept scut și săgeată totodată, se îndoaie gingașa floare pe o codiță subțire, desfășurându-și cele două rânduri de petale albe ca zăpada. Trei petale se răsfrâng în afară. Alte trei, încondeiate cu câte o pată verzuie se țin mai aproape căci drept precauțiune...