Mitologie: Okeanos și zeitățile apelor

Marea și fluviile ocupă un loc însemnat în viața și în credințele grecilor, popor eminamente maritim, care de timpuriu a început să cutreiere căile umede ale Oceanului. Grecia, țară bogată în ape curgătoare și ocolită din toate părțile de mare, deștepta întruna atențiunea locuitorilor ei asupra minunilor mării: aspectele-i schimbătoare, colorile ei variate, liniștea și furia ei deteră naștere la o sumă de legende, cari împopulară marea, ca și cerul, cu ființe divine adorate mai ales de insulari.

Okeanos și oceanidele. – Cel mai vechi zeu al apelor era Okeanos, primul dintre Titani, care locuia la marginea Apusului, unde se credea începutul lumii. Cei vechi închipuindu-și pământul rotund și lat, cerul acoperit se atingea cu suprafața lui. Okeanos era un fluviu imens, ce ocolea tot pământul și din care izvorau toate celelalte fluvii. Soarele și stelele răsăreau din sânul său și apuneau într-însul. De o parte a fluviului trăiau Etiopienii cei iubiți de zei; iar în partea opusă, Cimerienii cari n-au văzut niciodată razele soarelui, locuind în vecinătatea lui Hades și aproape de Țara viselor; pe malurile sudice ale fluviului trăia poporul minunat al Pygmeilor.

Unit cu Tethys, Okeanos a dat naștere la 3000 de fluvii și la 3000 de nimfe, oceanide, între cari mai celebre au fost Calypso, găzduitoarea lui Ulysse; Clytia, adoratoarea lui Helios; Clymena, mama lui Phaeton; Dione și Metis, soțiile lui Zeus; Doris. mama Nereidelor; Electra, soția lui Thaumas; și mai ales Styx, pe ale cărei ape zeii jurau într-un mod irevocabil.

Fluviile. – Fluviile erau fiii lui Okeanos, din care izvorau și în care se revărsau. Ca fecundători ai pământului, fluviile erau în mare venerațiune la greci, cari le consacrau temple și altare. Nu era permis de a trece apa lor fără a rosti o rugăciune, nici a clădi un pod fără a aduce jertfe. Toate fluviile erau sacre, dar cele mai mari erau obiectul unui cult special: în primul rând Acheloos (azi Aspropotamo), regele fluviilor Greciei, apoi Asopos în Beoția, Alpheios în Pelopones; iar afară din Grecia: Nilul, Istrul, Eridanul. Zeii fluviilor personificați au toate apucăturile omului: în Iliada, fluviul troian Scamandros se luptă cu Achile, iar Heracle învinge pe Acheloos (în chip de om-taur) și-i smulge unul din coarne, care ajunge Cornul îmbelșugării. La romani, între toate fluviile, cel mai venerat fu Tibrul (Pater Tiberinus), la care se rugau pe fiecare an pontificii și augurii pentru mântuirea cetății.

Arta reprezenta fluviile când sub figură de animale (mai ales tauri), când sub cea de omeni robuști și bărboși, cu două coarne în frunte, rezemați de o urnă din care se revărsa apa și ținând într-o mână Cornul îmbelșugării. Astfel este frumoasa statuă a Nilului, conservată în muzeul din Vatican: la picioarele și pe corpul maiestos al zeului se zbenguiesc 16 genii, simbolizând cele 16 brațe cu cari fluviul sporește pe fiecare an în momentul inundațiunii; unii țin în mână spice, alții se joacă cu un crocodil și cu un ichneumon, iar pe soclu sunt sculptate plante și animale proprii Egiptului.

Nimfele (Nymphe). – La greci, Nimfele erau zâne cari locuiau în izvoarele apelor, în pădurile frumoase și în livezile cu pajiștea înverzită. Fecioare de o albeață și de o frumusețe strălucitoare, ele erau vesele și săltărețe, iubitoare de jocuri și de muzică. Ele figurau când în cortegiul lui Bachus, când în al Artemizei și Aphroditei. Nimfele trăiau în singurătate, evitând atingerea cu oamenii, dar uneori se lăsau a fi îndrăgite de muritori, mai ales de eroi; alteori însă, ademeneau și fermecau pe oameni, zăpăcindu-le mințile și împingându-i la pieire: un asemenea nenorocit se numea la greci «apucat de nimfe» (nympholeptos), iar la romani lymphaticus (lympha=nympha).

Nimfele, după locul puterii lor, se pot împărți în 3 clase:

Nimfe de ape, sub care se înțelege, în sens strict, Naiadele, zâne de izvoare sau de ape dulci: ele adăpau plantele, animalele și pe om, de aceea erau forte venerate; aveau darul divinațiunii și le plăcea muzica și poezia. Între Naiade se numără Cyrena, nimfa îndrăgită de Apollo, cu care avu pe păstorul divinizat Aristeos. Înzestrate cu un farmec irezistibil, Naiadele ademeneau pe cel ce s-apropiau de umedul lor locaș. Acest farmec tainic al apelor adânci asupra imaginațiunii îl exprimă legenda lui Hylas, dragul tovarăș al lui Heracle: trimis s-aducă apă pentru ospățul eroilor argonauți, se aplecă pe fața unei fântâni limpezi, dar zânele din fundul apei, văzând pe frumosul tânăr, îl ademeniră târându-l în locuința lor strălucitoare.

Nimfe de munți, numite Oreade, zâne de munți, de văi și de peșteri. Cea mai faimoasă dintr-însele era Echo, personificarea ecoului ce se-aude așa de des prin adâncimea văilor și prin șirul munților. Se povestea că Echo îndrăgise la nebunie pe frumosul Narcis, care însă o respinse. De rușine, zâna se ascunse în fundul peșterilor singuratice, unde fu mistuită de durere și de ciudă: trupul i se topi, sângele-i se scurse și nu-i mai rămase decât glasul: «De atunci (cântă Ovidiu), ea nu se mai vede pe munți; dar din pădurile unde se ascunde, se aude de toți: un sunet mai trăiește într-însa.» Dar și Narcis fu pedepsit de Aphrodita: vrând să-și astâmpere setea într-o fântână limpede, se înamoră de propriul său chip răsfrânt în luciul apei și neputând dobândi acea umbră deșartă, lâncezi și muri. Numele său rămase floarei (narcis sau ghiocel) care primăvara își oglindește frumusețea pe malul apelor, iar la începutul verii își apleacă cotorul și se ofilește.

Nimfe de arbori, numite Meliade, zâne de frasini, și Dryade sau Hamadryade, zâne de stejari, a căror viață era strâns legată cu a arborelui în care trăiau: ele gemeau când se rănea arborele și mureau odată cu dânsul. «Ele trăiesc mult, cântă un imn homeric; brazii și stejarii cu creștetele înalte, născuți odată cu dânsele, cresc pe pământul hrănitor de oameni, în munții cei mari, frumoși și înfloritori. Dar când s-apropie ursitoarea morții, atunci copacii cei frumoși încep să se usuce de-a-n picioarelea, coaja li se mistuie, ramurile le cad și, odată cu ele, sufletul zânelor părăsește lumina soarelui.»

Arborii se considerau ca divini și nu se vătămau nepedepsit. Un tăietor de lemne, vrând să doboare un copac, auzi glasul tânguios al Hamadryadei, implorându-1 să cruțe arborele, în care trăise mult timp. Neascultându-i rugămintea, el și urmașii săi avură să sufere strașnice pedepse.

La romani, cea mai renumită dintre Nimfe fu Egeria, tainica soție și inspiratoare a regelui Numa. Ea avea cu regele întâlniri misterioase în fundul dumbrăvilor sacre și la moartea regescului ei soț, Egeria umplu cu gemete și suspine întunecatele păduri ale Ariciei, până ce sora lui Apollo schimbă pe nimfă într-o fântână nesecată.

Nimfele erau venerate în multe locuri ale Greciei: peșterile se considerau ca sacre. Sacrificiile ce li se aduceau constau în capre, miei, lapte, ulei. Arta reprezenta Nimfele ca fecioare grațioase, ușor îmbrăcate și împodobite cu flori și cu coroane. Naiadele sunt înconjurate de pești și țin în mână o urnă, din care țâșnește apa.