Muzee: Palazzo Rezzonico, Veneția

O înviere a secolului al XVIII-lea se încearcă în cele trei rânduri de înalte camere luminoase, de o așa de armonioasă împărțire, cu săli de recepții de care ar fi putut fi gelos Ludovic al XIV-lea, ale Palatului Rezzonico.

Frescele lui Tiepolo, de o nesfârșită îmbielșugare în răspândirea unor alegorii cărora știe să le dea vieață și mișcare, pe urmele înaintașilor, tot așa de meșteri în umplerea spațiilor, de la sfârșitul secolului al XVI-lea, sunt pretutindeni pe plafoane, unele extraordinar de vii în colori, altele de o tehnică nouă și curioasă, revărsându-se și pe ziduri. O altă frescă acopere încă păretele din fund al unei încăperi de dormit: acolo, secolul al XVIII-lea a ieșit din abstracțiile franceze și-și caută subiectul în chiar vieața de toate zilele, prinsă aici în petrecerile, în mummeriile sale, care continuau, rafinându-se, în ciuda decăderii politice a Republicii, căci societatea rămânea deosebit de vie și trăia în nestrămutata credință că nimic n-ar putea să dărâme așezământul, respectat până atunci de o lume întreagă, al strămoșilor.

Căci e vremea lui Guardi și a lui Longhi. Pe când Canaletto se oprește asupra monumentelor înseși, văzute într-o atmosferă de convenție, astrală, lunară, fără niciun efect de coloare, fără niciun simț al luminii, oamenii nejucând niciun rol și vieața măruntă a cartierelor îngrămădite nefiind vrednică de maestrul frontoanelor și fațadelor, aceștialalți distrează și înveselesc. Longhi e corespunzătorul lui Goldoni; unul pare făcut pentru celălalt; ei se întregesc astfel. Nu se poate o mai bună ilustrație pentru poetul comic decât a acestui glumeț al pensulei. Aș zice chiar că această adăugire e o necesitate.

Revăd astfel scenele de interior care râd grațios asupra amănuntelor, sprinten sau umil umane, ale unei atât de ușuratece și de simpatice societăți care continua să se hrănească din colonii. Cutare pânză slăbuță prezintă o masă de mulți oaspeți, cari nu se gândesc decât la fericitul seceriș al ceasului care trece.

Când e vorba însă de vieața celor câteva mii de sus, aici e o grijă deosebită de o înaltă cuviință, de o nobilă demnitate. Comedia e pentru vulg – se mai reprezintă, ziua, pentru popor, Baruffe chiozzote a lui Goldoni –, și acea glumă de caricaturi umane, amintind pe Flamanzi și Olandezi, tot așa. E stilul Rosalbei Carriera cu fețe și veșminte care par petale de floare. Chiar când Tiepolo își înfățișează soția cu tâmplele înălbite ieșind ușor de de subt căița brodată, el nu uită să adauge figurii de o atât de autentic venețiană seninătate, puțintel melancolică, parcă ar fi întrupat amintirile, tot ce avea ea ca pietre scumpe la gât, la braț și degete, haina întunecată desfăcându-se maiestoasă în contrast cu atâta spumă de horbote, acoperind ceea ce a fost odată înflorirea triumfătoare a sinului.

Costumul larg, măreț, de paradă orientală al veacurilor de cea mai mare prosperitate s-a dus. Lumea se întoarce la haina strâmtă a evului mediu, dar ea nu prinde de-aproape trupul, ci fâlfâie într-o spumă de dantele, într-o fluturare de mătăsuri, într-o coajă de catifea, aurul răsfățându-se în ramuri, florile stropind vestele. În marea feerie a unei epoce care nu știe ce o așteaptă, revoluții, cuceriri și tiranii, aducând spaima în mijlocul acestor răsfățați ai unui lux mergând până la copilărie, vor veni asprii oameni cu părul tuns, cu hainele strânse și șterse, cu mersul grosolan și amenințător.

Se vor goli încetul pe încetul palatele care până atunci sunt încă pline de mișcare și de bucurie. Se vor întuneca oglinzile, astăzi atât de pătate, în care cândva s-a răsfrânt atâta frumuseță și atâta cochetărie. Și se vor închide în dulapuri, căci nu mai e cu ce să se deie ospețele, acele porțelane a căror înfățișare formează astăzi partea cea mai bogată și mai atrăgătoare a acestei expoziții.

Ce nu este aici! O parte străină, exotică, foarte dibaciu imitată: vase de China în vremea când Extremul-Orient începe să intereseze, să atragă și să fie imitat — și aici e o cămăruță chineză. Se imită produsele saxone și vieneze, de oameni veniți din afară, lucrând cu privilegiul. Catalogul ilustrat, La porcellana di Venezia e delle Nove, dă momentul când se începe și aici arta cea nouă. Tot felul de desemnuri cu flori, unele din ele apropiindu-se chiar de stilurile artei noastre populare, cu o singură virgulă multicoloră în mijloc, nu se deosebesc de ceea ce s-a iscodit, după vechi modele din evul mediu, în lumea germanică. Dar cu un Vezzi, apoi cu Geminiano Cozzi, asociatul «Nemților», care isprăvește liberându-se de dânșii, vine o artă decorativă care se apleacă spre dorințile populației și ține samă de nevoile și mijloacele ei ca și în alte privinți; totul, chiar când vine de la popor, se preface după acest mare mediu colectiv în care s-a topit atâta aristocrație a sângelui și atâta educație a vieții istorice.

Acești clienți vreau mărunte lucruri gentile. Dar la poporul care a dat în veacurile al XVI-lea și al XVII-lea atâtea peisagii, atâtea iesle și atâtea Patimi ale Domnului, cu un mișcător patetism țărănesc sau cu o duioșie plebee, o adevărată nouă ramură a sculpturii în mic, în modest și sărac se adaugă atunci. E reprezintată de fabrica delle Nove. Ca și marea sculptură de catedrală, ea place, dar și învață în același timp. E și, uneori, o caricatură care înveselește și, altădată, o galerie etnografică, o prezintare de curiozități naționale, o exemplificare de costume.

Sunt copilași, adevărați amorini, în acel port al secolului al XVIII-lea care le șede mai bine decât oamenilor în vârstă: unul, sprijinit de «camarazi» tot așa de fragezi, are beret ducal și hlamidă, și un îmblânzit leu al Sfântului Marcu cască spre dânsul. Femeia de la țară cu găina în poală oferă cu gestul grațios al unei doamne mari oul pe care vrea să-l vândă. Alta netezește pe copilul care vine cu fructe. Țărani de fantazie sunt tot așa de cocheți. Și țăranii aceștia, cari râd, cântă și joacă, vin toți din Pastor fido, dar au hazul care lipsește sentimentalității fără sânge din literatura curentă. Nu lipsesc declarațiile de iubire subt copacul bătrân, slujnicuțele sprintene, care par a veni din Goldoni.

Din lumea orășenească vin părechile ce cântă din gură și din teorbă înaintea ferestrelor unui palat nevăzut, membrii vechii arlechinade, grupurile mascate. Tot felul de oaste apare și ea pe farfurii.   

Dar iată o lume apropiată de noi sau chiar a noastră. Un tânăr Turc cu turban și haină stropită cu floricele se îndoaie de șale. Un deplin cunoscător al Orientului a putut reda singur așa de bine femeile, cu văluri și fără, cu lungile rochii vărgate de la numărul 124. Toată această societate orientală, care e așa de familiară prin comerț Venețienilor, apare, cu eunucii negri în pantaloni înfoiați ca niște plapome, cu câzlar-agale grași, purtând pe cap pălăria lor cilindrică, cu derviși purtând tiare. Și un Domn tânăr, bărbos al nostru își arată, încins cu galben peste un caftan ușor înflorit, calpacul alb de cacom, având fundul roșu.

Dar această tovărășie așa de variată și de interesantă n-a perit. Ea se continuă prin toată lumea care iese din stradelele înguste, care se mlădiază pe șerpuirea plină de surprinderi a Merceriei, care călătorește pe vaporetti. Aceleași tipuri se moștenesc din generație în generație: îți trec înainte, în hainele vremii noastre, dogi și proveditori, căpitani ai mării, generali, ostași. Când e un călugăr, o călugăriță, nu vezi măcar în costum vreo schimbare. În ce e pe ziduri, pe pânză, în marmoră și porțelan recunoști pe aceia cari ți-au trecut subt ochi și cari te așteaptă afară, iar cei pe cari-i întâlnești par să se fi coborât din tablouri, să fie chiar însuflețirea medalioanelor și statuilor. Și la toți, din cauza legăturilor știute și neștiute, din cauza acestui mediu de superioară și generală artă, e ceva dintr-o distincție supremă, care se manifestă în atitudine, în gest, în cuvânt, toate de o așa de armonioasă cuviință. Băietanul care vâslește în luntrea ce duce provizii are toată mândria și delicateța blondă a unui fiu de doge sau a unui paj de rasă.

E curios cum lipsește în artă acea iubire pentru copil pe care o găsești la un Murillo. Și totuși ei, prin strigătele și piuiturile lor, prin exercițiile de gimnastică uimitor de periculoase peste barele canalurilor, prin adunările lor sgomotoase și cântecele lor, prin neastâmpărul care ține toată ziua, sunt stăpânii cetății.

Dar o umbră de cumințenie trece asupra lor în aceste vremi grele când aerul sbârnâie de loviturile grăbite ale elicelor de aeroplane. Rareori vechiul șal își coboară franjurile pe spinarea voinică a unei popolane, vestitele puțuri sunt numai o piesă de sculptură și cu vieața lor s-a dus prilejul lungilor sfaturi cu cofele de aramă roșie înainte, și o întreagă fantazie populară s-a împrăștiat. Zeița standardizării, metalică și electrică, domină tot ai mult și aici.