Muzică: Berlioz despre Beethoven

Sunt treizeci și șase sau treizeci și șapte de ani de când s-a făcut la concertele spirituale de la Operă încercarea operelor lui Beethoven, pe atunci cu desăvârșire necunoscute în Franța. N-ai crede astăzi de câtă desaprobare fu lovită această admirabilă muzică din partea celor mai mulți artiști. Părea ceva bizar, incoherent, difuz, plin de modulații aspre, de armonii sălbatice, lipsit de melodie, de o expresie exagerată, prea sgomotos și oribil de greu. D. Habeneck, pentru a satisface cerințele oamenilor de gust cari conduceau atunci Academia regală de muzică, se vedea forțat să facă, în aceleași simfonii a căror execuție a organizat-o și condus-o mai târziu cu atâta grijă, la conservator, tăeturi monstruoase, cum ți-ai putea permite cel mult într-un balet de Gallenberg, ori o operă de Gaveau.

Fără aceste corectări, Beethoven n-ar fi avut onoarea să fie admis să figureze, între un solo de fagot și un concert de flaut, pe programele concertelor spirituale. La cea întâi audiție a pasagiilor însemnate cu creion roșu, Kreutzer fugi, astupându-și urechile, și îi trebui tot curajul pentru a se decide, la celelalte repetiții, să asculte ceiace rămăsese din sinfonia în re. Să nu uităm că opinia lui Kreutzer asupra lui Beethoven era acea a nouăzeci la sută dintre muzicanții Parisului din acea epocă și că, fără sforțările repetate ale neînsemnatei fracțiuni care profesa opinia contrară, cel mai mare compozitor al timpurilor moderne ne-ar fi poate astăzi încă abea cunoscut.

Faptul executării fragmentelor din Beethoven la Operă avea deci o mare importanță, putem să ne dăm seama bine de asta, căci  fără dânsul, foarte probabil, societatea conservatorului n-ar fi fost constituită. Acestui mic număr de oameni inteligenți și publicului le revine onoarea acestei frumoase instituții. Publicul, în adevăr, publicul cel adevărat, acel care nu aparține nici unei șlehte, nu judecă decât prin sentiment, și nici de cum după ideile strâmte ori teoriile ridicole ce și-a făcut despre artă; acest public, care se înșeală adesea fără voia lui, de oarece i-se întâmplă de atâtea ori de a reveni asupra propriilor sale decizii, fu surprins dintr-odată de către unele din calitățile eminente ale lui Beethoven.

El nu întrebă dacă cutare modulație era relativă cutărei alta, dacă oarecare armonii erau admise de către magisteri, nici dacă era permis de a întrebuința oarecare ritmuri încă necunoscute; el observă numai că aceste ritmuri, aceste armonii și modulații, împodobite cu o melodie nobilă și pasionată și îmbrăcate într-o instrumentație puternică, îl impresionau în chip cu totul nou. Trebuia ceva mai mult oare pentru a-i excita aplauzele?

Publicul nostru francez nu resimte decât foarte rar puternica și arzătoarea emoție pe care o poate produce arta muzicală, însă când i se întâmplă să fie în adevăr mișcat, nimic nu-i poate egala recunoștința către artistul, oricare ar fi el, care i-a dat-o. De la prima sa apariție, celebrul allegreto în la minor din a șaptea simfonie, care fusese intercalat în cea de-a doua pentru ca restul să poată trece, fu așa dar apreciat la justa lui valoare de către auditorul concertelor spirituale. Întreg parterul îl ceru din nou cu strigăte și, la a doua execuție, un succes aproape egal avură prima bucată și scherzo din simfonia în re, care fuseseră puțin gustate la prima repetiție. Interesul vădit pe care publicul începu de-atunci să-l arate pentru Beethoven dublă forțele apărătorilor săi, reduse dacă nu la tăcere, cel puțin la inacțiune majoritatea detractorilor și, puțin câte puțin, grație acestor lumini crepusculare, anunțând celor ce văd din care parte avea să răsară soarele, grupul se mări și se ajunse a se înjgheba, aproape numai pentru Beethoven, măreața societate a Conservatorului, astăzi aproape fără pereche în întreaga lume...

*

Simfonia pastorală. ...Prima parte este intitulată Senzațiuni plăcute inspirate de vederea unui peisaj frumos. Păstorii încep a colinda câmpiile cu aerul lor molatec, cu fluierele ce se aud când în apropiere, când în depărtare; fraze încântătoare îți mângâie plăcut auzul, ca zefirul parfumat al dimineții, zboruri, ori mai degrabă stoluri de păsărele ciripind îți trec cu zgomot pe deasupra capului, iar din când în când atmosfera pare încărcată de aburi; nori întinși vin să ascundă lumina soarelui, apoi deodată se risipesc lăsând să cază peste câmpii și păduri valuri de strălucitoare lumină. Iată ce-mi închipui ascultând această bucată și cred că, cu toată greutatea de lămurită exprimare a instrumentelor, cei mai mulți auditori au putut fi impresionați în același chip.

Mai departe ajungem la Scenă pe malul pârâului... Autorul a creat fără îndoială acest adagio admirabil culcat în iarbă, cu ochii pe cer, cu urechile la vânt, vrăjit de mii și mii de dulci reflecte de sunete și lumină, uitându-se și ascultând în același timp micile valuri albe, scânteietoare ale pârâului sfărămându-se cu un sunet ușor de prundișul de pe maluri; e minunat. Unii au imputat autorului de a fi voit, la sfârșitul adagiului, să se audă pe rând și apoi împreună cântecul a trei păsări. ...Critica lor îmi pare dreaptă întrucât privește privighetoarea, a cărei cântare nu e tocmai reușit imitată; cântarea ei, nelăsând să se audă decât sunete inapreciabile ori variabile, nu poate fi imitată de instrumente cu sunetele fixe în același diapazon; dar mi se pare că în ce privește pitpalacul și cucul, al căror cântec nu are decât o notă pentru unul și două pentru celălalt, note curate și fixe, au permis prin acest singur lucru o imitație exactă și completă.

Acum, dacă se poate imputa muzicantului drept o copilărie de a fi voit să se audă întocmai cântarea păsărilor, într-o scenă unde trebuie să-și găsească locul toate vocile liniștite ale cerului, ale pământului și apelor, voi răspunde că aceiași obiecțiune ar putea fi făcută pentru că în scena furtunii imită, tot cu atâta exactitate, vânturile, trăsnetele și behăitul turmelor. Și Dumnezeu știe dacă îi va fi trecut prin cap unui critic vreodată să dezaprobe furtuna din simfonia pastorală! Să urmăm înainte: poetul ne duce acum în mijlocul unei Vesele adunări de săteni. Se dansează, se râde, întâi cu cumpătare; cimpoiul lasă să se audă un refren vesel, acompaniat de bas care nu știe să facă decât două note. Beethoven a voit desigur să caracterizeze prin aceasta pe vreun bătrân țăran neamț, urcat pe un butoi, înarmat cu cine știe ce rablă de instrument...

De câte ori oboiul intonează cântecul său naiv și vesel ca o fată gătită pentru horă, basul cel stricat vine să-și sufle cele două note; dacă fraza melodică modulează, basul tace, își numără liniștit pauzele... Acest efect de un comic foarte reușit, scapă aproape complet atențiunii publicului. Dansul se însuflețește devine nebunatic, zgomotos. Ritmul se schimbă; o arie greoaie în doi timpi anunță sosirea muntenilor cu cizme grele; partea întâi în trei timpi reîncepe mai însuflețită ca niciodată: totul se amestecă, din ce în ce mai cu vioiciune; părul femeilor începe să se resfire pe umeri; muntenii au adus cu ei veselia lor zgomotoasă și caraghioasă; unii bat din palme, alții strigă, aleargă, se aruncă unii peste alții; e o adevărată furie, o turbare... Când deodată bubuitul tunetului în depărtare vine să îngrozească câmpeneasca petrecere, punând pe fugă pe dănțuitori.

Furtună, trăsnete. Deznădăjduiesc de a putea da vreo idee asupra acestei bucăți extraordinare; trebuie s-o auzi pentru a-ți putea da seama de gradul de adevăr și de sublim pe care-l poate atinge muzica descriptivă în mâinile unui om ca Beethoven. Ascultați, ascultați la vijeliile acele de vânt încărcat de ploaie, la bubuiturile surde ale basurilor, la fluieratul ascuțit al piculinelor ce ne anunță o furtună grozavă pe cale să izbucnească; uraganul se apropie, crește mereu; o imensă linie sonoră cromatică, pornită din înălțimea instrumentației, vine să-și caute loc în ultimele adâncuri ale orchestrei, își agață basurile, le trage după ea, reurcându-se în clocote, ca un vârtej ce răstoarnă totul în drumul său. Atunci izbucnesc tromboanele, tunetul timpanelor își dublează puterea; nu mai e nici ploaie nici vânt, ci un cataclism îngrozitor, potopul universal, sfârșitul lumii.

În adevăr, îți vine amețeală și multe persoane ascultând această furtună nu-și mai dau bine seama dacă emoția ce simt este o plăcere sau o suferință. Simfonia se termină cu Mulțumirea sufletească a țăranilor după ce se face iar vreme frumoasă. Totul devine iar râzător, păstorii apar iarăși, se răspândesc peste dealuri să-și adune turmele risipite; cerul e senin; șuvoaiele se scurg încetul cu încetul; liniștea renaște, și cu ea renasc cântările rustice, ale căror melodii dulci aduc odihnă sufletului zdruncinat și înmărmurit de măreața grozăvie a tabloului din urmă...

*

Simfonia cu coruri. Analiza unei asemenea compoziții este o sarcină grea și periculoasă, pentru întreprinderea căreia am șovăit mult; o încercare îndrăzneață, care nu va putea fi scuzată decât de sforțările noastre statornice de a ne alătura punctul de vedere al autorului, de a pătrunde senzul ascuns al operei sale, a-i încerca efectul și a studia impresiile ce ea a produs până acum asupra oarecăror suflete aparte, precum și asupra publicului.

Printre diferitele păreri asupra acestei partiții nu se găsesc poate nici două la fel. Unii critici o privesc drept o nebunie monstruasă, alții nu văd decât ultimele licăriri ale unui geniu ce se stinge; alții, mai prudenți, declară că pentru moment nu înțeleg nimic din ea, dar nu și-au pierdut speranța de a o aprecia măcar cât de puțin mai târziu; cea mai mare parte a artiștilor o consideră drept o concepție extraordinară, în care câteva părți rămân totuși inexplicabile, ori fără scop vizibil. Un mic număr de muzicieni, deprinși a examina cu grijă tot ceea ce tinde a mări domeniul artei și care au reflectat serios asupra planului general al simfoniei cu coruri, după ce au citit-o și ascultat-o cu atenție de câteva ori în șir, afirmă că această operă pare a fi cea mai măreață expresie a geniului lui Beethoven. Părerea aceasta, pe care am pronunțat-o în una din paginele din urmă, este acea pe care o împărtășim și noi.

Fără a căuta aceea ce compozitorul a intenționat să exprime ca idei personale în acest vast poem muzical, studiul pentru câmpul presupunerilor e deschis fiecăruia, să vedem dacă noutatea formei nu ar fi justificată aici, printr-o intenție liberă de orice gândire filosofică ori religioasă, tot atât de potrivită și de frumoasă, pentru zelosul creștin ca și pentru panteist ori pentru ateu, printr-o intenție în sfârșit cu totul muzicală și poetică.

Înaintea acesteia, Beethoven scrisese deja opt simfonii. Pentru a întrece punctul la care ajunsese numai cu ajutorul instrumentației, ce mijloace îi mai rămâneau? Alipirea vocilor la instrumente.

Dar pentru a nu încălca legea crescendului și a scoate la iveală chiar în operă puterea ajutorului ce voia să dea orchestrei, nu era oare trebuitor să lase încă instrumentele să figureze singure pe primul plan al tabloului ce își propunea să desfășoare?

Odată ce-și hotărâse aceasta, e ușor de înțeles cum ajunge să caute o muzică mixtă, care să poată servi drept legătură celor două mari părți a simfoniei; recitativul instrumental fu puntea pe care îndrăzni s-o arunce între cor și orchestră și peste care trecură instrumentele, mergând să se alăture vocilor. Odată trecerea stabilită, autorul a voit să motiveze, anunțând-o, contopirea ce avea să aibă loc și atunci, vorbind însuși prin vocea unuia dintre corifei, el strigă, întrebuințând notele recitativului instrumental deja exprimat: Amici! lăsați aceste acorduri, și să începem cântece mai plăcute și mai pline de veselie! Iată deci, pentru a zice astfel, tratatul de alianță încheiat între cor și orchestră; aceeași frază a recitativului pronunțată și de unul și de celalalt pare a fi formula jurământului. În urmă, muzicianul fu liber să își aleagă textul compoziției corale: Beethoven o ia de la Schiller; punând stăpânire pe Oda veseliei, o colorează în mii de nuanțe pe cari poezia singură n-ar fi fost în stare să le scoată la iveală niciodată, și înaintând cu ea, îi mărește mereu până la sfârșit, fala, măreția și strălucirea.

Poate că aceasta ar fi cauza, mai mult ori mai puțin potrivită, a întocmirei generale a acestei imense compoziții, ale cărei părți le vom studia acum cu deamănuntul.

Prima parte, învăluită într-o măreție sumbră, nu seamănă cu nimic din ceea ce Beethoven scrisese mai înainte. Uneori armonia e de o îndrăzneală întrecând orice margini: desenările cele mai originale, trăsăturile cele mai expresive, se îngrămădesc, se încrucișează, se înlănțuesc în toate senzurile, însă fără să producă nici întuneric, nici îmbulzeală; din contră nu rezultă decât un efect cu totul clar și vocile multiple ale orchestrei, care se tânguesc ori amenință, fiecare în felul și stilul ei aparte, par a nu forma decât una singură; atât de mare este puterea simțirei ce le însuflețește.

Acest allegro maestoso, scris în re minor, începe totuși pe acordul de la, fără terță, adică pe o prelungire a notelor la, mi, dispuse în quintă, arpegiate deasupra și dedesupt de către viorile prime, viole și contrabasuri, astfel că auditorul nu-și dă seama dacă aude acordul de la minor, acel de la major, ori acel al dominantei de re. Această nehotărâre prelungită a tonalității, dă multă forță și caracter intrării unui tutti ce urmează pe acordul de re minor. Perorația are niște accente de care sufletul e mișcat cu totul; e greu să auzi ceva de o tragedie mai adâncă decât acest cânt a instrumentelor de vânt, sub care o frază cromatică, în tremolo, a instrumentelor de coarde, se umflă și se ridică încetul cu încetul, bubuind asemenea mării înaintea furtunei...