Japonia: iarna, camelii și pini

Decembrie. Am ales pentru această lună o floare delicată, care se distinge prin două varietăți principale, cunoscute în japoneză drept sazankwa și tsubaki. Ideogramele chinezești utilizate pentru cea din urmă sunt identice cu primele două ale denumirii celei dintâi, având sensul de „ceai de munte”; astfel încât sazankwa semnifică, etimologic, „floarea ceaiului sălbatic”. Planta de ceai e clasificată științific sub denumirea de Camellia theifera. Spre deosebire de tsubaki, care înflorește de regulă abia în luna ianuarie, florile de sazankwa își fac apariția în decembrie.

Un autor remarca despre această floare: „Există o veche prejudecată împotriva cameliei, izvorâtă din fragilitatea ei, se destramă la cea mai ușoară atingere. Cu toate acestea, e venerată pentru perenitatea frunzișului său verde.” 

Alt autor menționează motivele pentru care e atât de prețuită. Se povestește că, pe vremea zeilor, Sasanō no Mikoto și soția sa, Inada Hime, au ridicat un palat și, ca simbol al unei fidelități nemuritoare de opt mii de ani, au plantat un arbore de camelia. Se spune că acest arbore există și astăzi în provincia Idzumo și e numit Yachi yo no tsubaki, adică „arborele de camelia al celor opt mii de ani”. Un alt motiv de apreciere constă în faptul că pistilul în care se macină orezul pentru prăjitura de nuntă e sculptat din lemnul său. Mai mult, din semințe se extrage un ulei fin, folosit pentru îngrijirea părului.

În arta aranjamentelor florale, camelia este cel mai bine pusă în valoare lângă narcise, varietatea sa roșie având întâietate...

***

Ianuarie. Pentru întâia lună a anului, pinul se impune ca alegere, fie că e folosit singur, fie în armonie cu bambusul și prunul. Împodobirile așezate în fața fiecărei case cu prilejul Anului Nou sunt cunoscute sub numele de Kado-matsu („pini de poartă”) sau Matsu-kazari („decorațiuni din pin”); primele șapte zile ale anului poartă denumirea colectivă de Matsu-no-uchi, în traducere liberă „săptămâna pinului”. 

Pinul, asemenea bambusului, nu are „înflorire” în sensul occidental al cuvântului, însă e considerat o „floare” de către japonezi; aceste două plante sunt venerate pentru că rămân verzi chiar și în iarnă, iar culoarea lor nu pălește niciodată. Astfel ele devin embleme ale statorniciei, rezistenței, sănătății și longevității. Așa cum un scriitor observa cu subtilitate, pinul, bambusul și prunul sunt „cei trei prieteni ai iernii” și „purtători ai urărilor de bine pentru Anul Nou: pinul pentru longevitate, bambusul pentru verticalitate, iar prunul pentru dulceață.”

Originea Kado-matsu e străveche, datând, poate, de opt sute cincizeci de ani. Se spune că următoarele două poezii, dedicate acestor tradiții, au o vechime de opt secole:

Aranjând pinii la poartă, 
zorii Anului Nou 
grabnic răsar.

Trecând prin poarta cu pini,
ce întâmpină primăvara cu bucurie, 
intru și eu în șirul anilor fără sfârșit.

Pinii din fața porții sunt așezați în perechi: cel mai aspru și mai țepos, reprezentând bărbătescul, este așezat în stânga, partea de onoare în Japonia; cel mai moale și mai grațios, pentru feminitate, își găsește locul în dreapta. Obiceiul de a adăuga bambus la aceste decorațiuni e de dată mai recentă. De altfel, tradiția împodobirii porților a fost inițiată de oamenii de rând.

Alte elemente simbolice de decor includ o funie specială, numită shimenawa, cu fâșii de hârtie albă, un rac, frunze de ferigă, o portocală mare numită daidai, câteva frunze de copac veșnic verde, fructe uscate, castane și alte podoabe. Fiecare dintre aceste obiecte are o semnificație aparte, evocând norocul și belșugul pentru anul ce urmează.

Fiind un arbore veșnic verde, pinul ocupă un loc de cinste în compozițiile florale, mereu binevenit. O combinație populară, potrivită în special pentru Anul Nou și ceremoniile de nuntă, e cea formată din pin, bambus și prun (sho-chiku-bai). Atunci când sunt folosite separat, „pinul e expus în prima zi, bambusul în a doua, iar prunul în a treia zi a anului.” Pinul e adesea asociat și cu cocorul și țestoasa, toate fiind simboluri ale unei vieți îndelungate și prospere.

Culoarea nepieritoare a pinului e comparată cu puritatea feminină, iar O Matsu e un nume des întâlnit pentru o fată. Frunzele subțiri, asemenea acelor, ale pinului sunt înzestrate, conform tradiției, cu puterea de a alunga demonii.

Pinii pitici, cu siluetele lor delicate, sunt o atracție deosebită în grădinile japoneze; iar la Karasaki se află un pin uriaș faimos, ce se înalță la 90 de picioare, având trunchiul cu o circumferință de peste 39 de picioare și ramuri (în număr de 380) ce se întind pe o lungime cuprinsă între 240 și 288 de picioare.

Un loc aparte în peisajele japoneze îl ocupă Matsushima („Insulele Pinilor”), aproape de Sendai. Aceste insule, acoperite de pini, sunt considerate una dintre cele „trei mari priveliști” ale Japoniei. Se spune că ele numără în total 896 de insule și stânci. În acest calcul sunt incluse și stâncile mai mici, chiar dacă ele rămân ascunse sub apă. Multe dintre aceste insule au nume fantastice, inspirate de siluetele lor neobișnuite.

Printre alte locuri renumite pentru pinii lor se numără Sumiyoshi, lângă Sakai, și Takasago, aproape de Kobe. De altfel, coasta ce se întinde de la Kobe spre vest, pe o distanță considerabilă, e un peisaj rar, străjuit de pini. „Legendele vorbesc despre spiritele a doi pini bătrâni din Takasago, întruchipați ca un bărbat și o femeie de vârstă venerabilă, ocupați cu strângerea acelor de pin, subiect favorit al artei japoneze.” Aceste figuri apar adesea în decorațiunile ceremoniilor de nuntă.

Deoarece cuvântul matsu poate însemna atât „pin”, cât și „a aștepta”, există o excelentă oportunitate pentru un joc de cuvinte, atât în japoneză, cât și în engleză, după cum ilustrează următoarele versuri traduse de profesorul B. H. Chamberlain:

Asemenea pinilor, 
stau și aștept cu dor.

Din Tosa Nikki provine următorul poem:

De când am văzut pinii ce cresc
pe țărm la Suminoye,
mi-am priceput menirea,
cum anii mei, pe nesimțite,
au întrecut acești pini bătrâni, încărunțiți.

În „Suta de poeme”, care constituie principala distracție de Anul Nou, găsim următoarele versuri:

Singurătatea bătrâneții –
cine mai rămâne acum,
la această vârstă înaintată,
pe care să-l pot numi aproape?
Nici măcar pinii din Takasago
nu mai sunt prietenii zilelor trecute.

Toți băieții și fetele din Japonia memorează încă din copilărie „Suta de poeme scrise de o sută de autori” și le pot recita cu ușurință. Iată o cântare folosită în mod obișnuit la nunți, unde pinul e o prezență simbolică în decorațiuni:

Oceanele patru ce ne înconjoară
sunt liniștite și pacea domnește-n țară;
nicio ramură nu se pleacă, nicio adiere nu suflă,
pinii aceștia azi sădiți vor crește în tihnă.

Încheiem cu un alt poem celebru: 

La fiecare poartă
pinii stau de veghe:
încă o bornă în drum
spre țara spiritelor.
Fiindcă unde-i bucurie,
e și tristețe.