Mitologie: Prometeu și Pandora

Prometeu. – Între legendele relative la traiul oamenilor primitivi cea mai frumoasă e cea despre Prometeu. Fiul Titanului Iapetos, zeu el însuși, Prometeu răpi focul din cer și-l dete în dar oamenilor, cari învățară prin acest mijloc artele și industria. Pentru această binefacere el ajunse geniul tutelar al omenirii și reprezentantul progresului omenesc. Dar Zeus, supărat de acest furt, își răzbună cumplit: el puse pe Hephestos să ferece pe semețul răpitor al focului ceresc de unul din piscurile cele mai înalte ale Caucasului și acolo un vultur îi rodea ziua ficatul care renăștea noaptea. Suferințele Titanului nu fură însă eterne. Urgia lui Zeus se potoli și victima își recăpătă libertatea: Heracle răpuse în cele din urmă vulturul și sfărâmă lanțurile divinului rebel.

Legenda lui Prometeu inspiră marelui tragic grec Esckyl idea de a compune frumoasa-i trilogie, care reprezenta cele trei momente ale tradițiunii: răpirea focului, pedeapsa Titanului și liberarea sa. Numai a doua tragedie – Prometeu ferecatul – s-a conservat și dintr-însa putem vedea ce înaltă idee își făcuse Esckyl despre Prometeu, ca un geniu binefăcător al omenirii ce a inițiat-o în cunoștința tuturor artelor; care deși pedepsit de Zeus, totuși, chiar în mijlocul chinurilor, înfruntă pe asupritorul său. Pe când îl ferecă de piscul muntelui, Prometeu nu scoate un suspin, el suferă și speră. Deodată zărește în aer pe oceanide, cari se apropie de dânsul spre a-l mângâia. Prometeu le povestește cauza nenorocirii sale, că dăruise oamenilor focul, cel mai prețios dintre bunuri. În mijlocul povestirii se apropie prietenește și Okeanos, călare pe un balaur înaripat, și Titanul îi explică la rândul său serviciile ce a adus omenirii:

«Odinioară, zice el, oamenii vedeau, dar vedeau rău; ei auzeau, dar nu pricepeau. Asemenea vedeniilor de vise, ei trăiau de veacuri amestecând laolaltă toate lucrurile. Ei nu știau să se servească nici de cărămizi, nici de lemne, spre a-și dura case luminate de soare. Ca și plăpânda furnică, ei trăiau sub pământ, în peșteri adânci, unde nu pătrundea lumina zilei. Ei n-aveau nici un semn sigur cu care să deosebească iarna de primăvara cea înflorită sau de vara cu secerișul ei îmbelșugat. Ei făceau toate într-o doară și fără chibzuință. Eu îi învățai arta de a observa momentul când răsar stelele și când ele apun. Eu le-am descoperit știința numerelor, cea mai nobilă dintre științe; pentru dânșii împreunai eu literele și fixai memoria, care conservă toate amintirile, ea, mama Muselor. Tot eu împerecheai sub jug vitele mai înainte sălbatice, iar de atunci blânde și supuse, și corpul oamenilor fu ușurat de povara celor mai grele munci. Eu înhămai caii, cei supuși frânelor, la care mândre, trufia bogătașilor. Și apoi carele celelalte, cu aripile de in ce pe ape duc pe vâslaș, cine oare le-a descoperit? Nenorocitul de mine! Sârguința mea a făcut totul pentru oameni și eu însumi nu aflu un mijloc să mă scap de chinuri! Odinioară, când un om cădea bolnav, nu mai spera în ajutor, nici la vreo hrană mântuitoare sau la niscaiva leacuri, și murea. Eu i-am învățat arta de a compune sucuri binefăcătoare și așa au scăpat de boale... Cu un cuvânt, Prometeu e iscoditorul tuturor măiestriilor de cari se bucură oamenii.»

Okeanos vrea atunci să intervie în favoarea-i pe lângă Zeus, dar Prometeu nu primește. Atunci se arată Io, cea prigonită de Hera, care vine să-și asocieze restriștile ei cu ale Titanului. El îi prezice sfârșitul suferințelor sale și viitoarea cădere a asupritorului său. Neliniștit de acesta profeție, Zeus trimite pe Hermes să afle noima vorbelor lui Prometeu, dar acesta îl respinge. Și chiar când Hermes îl amenință cu vulturul care îi va roade ficatul, el rămâne neclintit. Atunci Hermes dispare, pământul se cutremură, marea clocotește, vântul șuieră, fulgerul lucește, tunetul bubui și stânca se sfarmă în țăndări.

Pandora. – În legătură cu legenda lui Prometeu e mitul despre Pandora, menit să explice răspândirea în lume a relelor necunoscute mai înainte de oameni. Zeus, înfuriat de răpirea focului, nu mai vru să-l ia înapoi și căută să facă oamenilor alt dar, care să ajungă pentru dânșii un izvor de suferințe nenumărate. Porunci dar lui Hephestos sa plăsmuiască din lut muiat un frumos chip de femeie, întâia femeie în lume, și dete acelei statui glas și viață, făptură de zeiță și grații de fecioară. Zeii se întrecură apoi care de care s-o înzestreze cu diferite însușiri: Aphrodita îi împărtăși farmecul frumuseții, Athena o făcu îndemânatică în orice artă, Hermes îi dărui rostul lesnicios și firea vicleană, Horele și Charitele o împodobiră cu flori și vestminte ușoare: astfel dăruită de toți, fu chemată Pandora, adică femeie înfrumusețată cu toate darurile. După aceea Părintele zeilor îi încredință o cutie închisă ce cuprindea toate relele și trimise pe Pandora cu Hermes s-o dea în dar fratelui lui Prometeu, nesocotitului Epimeteu, care o luă de soție.

De atunci toate nenorocirile năpădiră asupra sărmanilor muritori, căci Pandora, curioasă, deschise cutia fatală: unde până atunci oamenii trăiseră scutiți de boale și de dureri, de acum înainte mii și mii de rele începură să-i bântuiască. Cum văzu greșeala ce făcuse, Pandora puse numaidecât capacul la loc, așa că pe fundul cutiei mai rămase speranța, singura mângâiere pentru atâtea suferințe.