București: orașul în schimbare, 1940

Începe să fie greu, chiar pentru noi care am cunoscut-o și suntem încă atât de aproape de ea, să reconstituim imaginea Bucureștilor de acum zece ani.

A fi fost de față la marile transformări petrecute, a fi văzut cu ochii noștri și molozul vechiului București și betonul armat al celui nou, a fi avut înaintea noastră, aproape simultan, dublul tablou al orașului care dispărea și al celui care se ridica – toate acestea nu ne ajută totuși să ne dăm prea bine seama cum și când s-a petrecut uimitoarea substituire de imagini.

E ceva magic în această întâmplare. Lucruri care ne erau cândva familiare, lucruri care intrau în obișnuința noastră, ca într-un fel de eternitate de la sine înțeleasă, s-au topit fără urmă într-un trecut care dintr-odată pare a fi devenit nespus de depărtat.

Cât de provincială, cât de demodată și „din alte timpuri“ devine acum, în amintire, vechea piață a Teatrului! Trebuie s-o cauți în fotografii și cărți poștale dinainte de 1930 pentru ca s-o revezi și să te mire aerul ei de, cel mult, reședință județeană.

La început, Palatul Telefoanelor, înlocuind patriarhala Terasă Otetelișanu, avea parcă ceva brusc, aproape insolent și în orice caz nebucureștean. Dar un nou peisaj citadin de mare metropolă s-a organizat imediat în jurul surprinzătorului zgârie-nori, întâi prin acomodări timide (imobilul Frascati), apoi prin transformări radicale, curajoase (imobilul Adriatica, imobilul Generala), care lărgeau străzile Câmpineanu și Regala, până a face din ele două străzi cu desăvârșire noi. Acum, întreagă Calea Victoriei, de la Poștă până la Strada General Manu, este prinsă în această mișcare constructivă, care deschide, lărgește și înalță.

Uneori, schimbările – chiar dacă le-ai urmărit zilnic – ți se revelează dintr-odată, cu o tresărire instantanee de surpriză, ca și cum cineva ar trage brusc o pânză, care ascundea până atunci noua față a orașului.

Nici astăzi n-ai putea spune când a răsărit admirabila și atât de recenta Piață a Palatului Regal. Îți aduci aminte (sau cel puțin încerci să-ți aduci aminte, căci imaginile s-au și dislocat și se suprapun ca într-un „foto-montaj“), îți aduci aminte cum au căzut imobilele din jur, unul câte unul, cum s-a deschis fațada cea nouă a hotelului Athénée Palace, cum s-a înălțat într-o bună dimineață magnifica operă a lui Mestrovici, statuia Regelui Carol I, cum a pierit într-o noapte grădina Ateneului, dar toate acestea nu sunt decât momente izolate, pe care le revezi într-un efort oarecum analitic de memorie, momente izolate ce s-au grupat într-o zi dintr-odată în jurul Palatului Regal, unificate subit într-o imagine triumfătoare.

*

Există un farmec documentar al literaturii, atunci când ea ne vorbește despre străzi, monumente și case dispărute (Parisul lui Balzac este altul decât Parisul pe care îl cunoaștem. Harta pariziană a „Comediei umane“, pusă alături de harta albastră a metroului de astăzi, evocă o lume intrată în neant).

Nu e nevoie să mergem până la Filimon pentru ca să găsim în literatura românească un București care nu mai există. Nu e nevoie nici măcar să mergem până la Caragiale. Altădată ne gândeam cu duioșie la itinerariul lui Jupân Dumitrache:

„Apucăm pe la sfântul Ionică ca să ieșim pe Podul-de-pământ, ieșim în dosul Agiei, ajungem la sfântul Ilie în Gorgani, mergem pe la Mihai-Vodă, ca să apucăm spre Stabilament“.

Cât de departe ni se păreau aceste lucruri și ce poezie de cartier avea în imaginea noastră „strada lui Marcu Aureliu ori Catilina“, pe unde trebuia să treacă, venind „dinspre răscruci“, „unde vrei s-apuci spre cazarmă“, visătorul Rică, așteptat de fiorosul Jupân Dumitrache.

Nu, nu mai e nevoie să mergem atât de mult înapoi pentru ca să găsim în literatura noastră un București dispărut. E de ajuns să deschidem un roman dinainte de 1930. Un aer neașteptat de desuetudine, cu tot ce este fără de voie melancolic în lucrurile pierite pentru totdeauna, se desprinde din atâtea romane relativ recente.

Există numeroși romancieri, care fără a avea totdeauna intenția directă de a face ceea ce s-ar numi un roman al Bucureștilor (gen cam grosolan, care nici el nu lipsește însă din literatura noastră) implică în cărțile lor prezența vie a orașului.

Ar fi un exercițiu plin de pitoresc să încercăm a construi o hartă a Bucureștilor așa cum reiese ea din romanele noastre.

Fără să pună în joc nicio exigență critică, monografistul ar putea folosi în această operație de cartografie un număr considerabil de autori, pe care invocându-i cu titlul de martori, nu neapărat de artiști, își poate permite să-i citeze la întâmplare. Nici Sadoveanu (din „Oameni din lună“), nici Rebreanu, nici Arghezi n-ar lipsi din această „echipă“, dar nici Ardeleanu, nici Octav Dessila, nici G. M. Vlădescu. Aproape că nu este romancier actual, din generațiile mai vechi sau mai noi, în a cărui operă să nu găsim elemente pentru această hartă a Bucureștilor: V. Demetrius, Corneliu Moldovanu, Dem. Theodorescu, N. Davidescu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, N. D. Cocea, Gib. Mihăescu, Eftimiu, Lovinescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, Peltz, G. M. Zamfirescu.

Dar Bucureștii pe care îl găsim în cărțile lor începe să fie un București de altă dată. E un oraș care dispare, care a dispărut.

Când Balzac ne vorbește în „Les illusions perdues“ despre o pereche de ghete galbene, cumpărate de la pantofarul Gay („le bottier fameux“), sau când în „La cousine Bette“ îl face pe unul din eroii săi să dineze la restaurantul Maison Dorée, cititorul de astăzi nu poate ști ce însemnau aceste nume în Parisul primelor decenii ale veacului trecut.

Tot astfel când într-un roman bucureștean de la 1930 cititorul de mai târziu va afla numele restaurantului Elysée, va crede poate că este un nume născocit, o indicație fictivă și în orice caz nu va ști că în punctul în care strada Câmpineanu se întâlnește cu Calea Victoriei a fost odată la colț, pe stânga, unul din locurile de întâlnire cele mai pitorești și mai agitate din Bucureștii altui timp.

Totul s-a schimbat în acești zece ani: marile artere de circulație, centrele de mișcare, structura cartierelor, culoarea generală a orașului.

Ce rămâne din „Piața de flori“, așa cum e zugrăvită în romanul lui Matei Caragiale („Craii de Curtea-Veche“), dacă o comparăm cu actuala „Piață de flori“, în plină transformare și destinată să devină o verigă între bulevardele mari din dreapta și stânga Dâmboviței? Ce rămâne din însăși această Dâmboviță, pe care o găsim, vorbită de rău, în atâtea romane și care nu numai că a dispărut sub un planșeu de beton, cu aspecte de alee de parc, dar începe să se șteargă din însăși amintirea noastră!

După numai zece ani, vechea imagine a Capitalei trebuie s-o căutăm în cărți, devenite, fără să vrea, documente.

*

La drept vorbind, multă vreme Bucureștii n-au avut nume bun în literatura noastră. Pentru cauze felurite și care ar merita să fie studiate mai de aproape, cei mai mulți dintre romancieri l-au privit cu asprime, o asprime despre care nici măcar nu se poate spune că era veritabil satirică. (Pare paradoxal, dar trebuie să recunoaștem că unul din puținii scriitori care ne-au dat despre București o imagine de anumit farmec este I. L. Caragiale). A considera Bucureștii un oraș interesant, un mediu de viață complex, o cetate capabilă să cuprindă existențe excepționale și drame evoluate este o atitudine recentă în romanul românesc. Abia de la Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu începe să existe în literatură acest aspect al Bucureștilor (aspect pe care generația mai târziu venită de scriitori l-a primit și păstrat).

În genere, literatura noastră n-a avut stimă pentru București și nu l-a iubit. Ceea ce se cheamă „eroii superiori“ sunt în romanul românesc tipuri de provinciali integri, care vin cu sufletul curat în Capitală, unde sunt doborâți de mediul corupt. Nespus de tipic este titlul unui roman recent ca dată, dar aparținând de fapt unei cu totul alte epoci literare: „Bucureștii, orașul prăbușirilor“. E o întreagă atitudine moralistă, reprobatoare, satirică în acest titlu, atitudine comună aproape tuturor romancierilor, care găseau pe vremuri în viața bucureșteană nu numai o „temă“ de tratat, dar mai ales o „teză“ de susținut.

Acest dispreț literar pentru Capitală a fost în bună parte consecința unei vechi atitudini ideologice din cultura noastră. Fără să vrea poate, sămănătorismul a făcut din București prima victimă a conflictului „sat-oraș“. În conflictul violent dintre satul idilic și orașul corupător, literatura de spirit sămănătorist nu putea găsi un subiect mai bogat decât Bucureștii, un subiect mai susceptibil de contraste tari, de atitudini satirice, de izbucniri moralizatoare.

Nicăieri mai mult decât în roman această aversiune de principiu față de Capitală n-a fost mai răspândită. E posibil ca, în mai mică măsură însă, să fi contribuit la menținerea ei și anumite rațiuni de ordin literar. Tema „orașului mare“ există nu numai în literatura noastră, ci aproape în toate literaturile. (E adevărat că nicăieri n-a dat o operă mare. Vezi în privința aceasta pătrunzătoare observații în Albert Thibaudet.) Romancierul este ispitit cu oarecare naivitate de asemenea subiecte înșelător balzaciene. I se pare că găsește în ele un material bogat în acțiuni, personaje, conflicte, cu atât mai seducătoare cu cât sunt mai fals dramatice, mai aparent violente.

Poate că și această prejudecată a ajutat și ea să se fixeze în romanul românesc aspectul „babilonic“ al Bucureștilor, imaginea lui aventuroasă de „purgatoriu“, de „oraș al prăbușirilor“.

Dacă pentru anumiți romancieri atitudinea reprobatoare față de Capitală exprimă cunoscuta dramă a inadaptării la mediu și este o reacțiune de sensibilitate sămănătoristă (Cezar Petrescu, Corneliu Moldovanu), dacă la alții această atitudine corespunde unui temperament pamfletar, denunțător (Dem. Theodorescu, N. D. Cocea), dacă pentru alții ea coincide cu o preferință pentru temele tari, pentru situațiile melodramatice, pentru fabulația abundentă (Victor Eftimiu, Octav Dessila), mai rămâne în fine o ultimă explicație a lipsei de simpatie rezervată Bucureștilor în literatura noastră, este neîncrederea provincială și cu deosebire moldovenească față de „centru“. Intră în această privire piezișe ironia, superioară și în același timp dezamăgită, aruncată asupra Capitalei, intră oarecare egoism local (specific spiritului provincial de pretutindeni, căci nu degeaba există o comedie a provinciei în literatura universală), dar de asemeni o încercare melancolică, poate chiar sfâșietoare, de a apăra anumite trăsături distincte ale sufletului local, împotriva Capitalei care centralizează și unifică.

Anumite pagini din Mihail Sadoveanu, severe în ironia lor surâzătoare, anumite pagini de Ionel Teodoreanu, mai tari, mai iritate, mai răzbunătoare (ce urâți sunt Bucureștii în „La Medeleni“), ne ajută să înțelegem și acest fel de a privi lucrurile.

Mai este cineva care a fost foarte aspru cu Bucureștii, deși nu s-ar putea spune că nu l-a iubit. Este Matei Caragiale. El nu intră în niciuna din categoriile de mai sus, pentru că pasiunea îndârjită cu care a evocat orașul nu decurgea nici din ideologie politică, nici din formație literară, nici din atitudine moralistă, ci răspundea (și este singurul despre care se poate spune acest lucru) unei viziuni poetice. Bucureștii orientali, descompuși, trândavi și somptuoși, pe care îi evocă uneori cu un ciudat amestec de silă și patimă în „Craii de Curtea-Veche“, nici nu sunt de altfel, în ciuda atâtor indicații exacte, decât un oraș ireal, fantomatic.

Când Bucureștii au avut norocul să găsească un scriitor care credea în vraja orașului și se simțea legat de el, cum zice Montaigne despre Paris, „jusqu'à ses verues et à ses tâches“, imaginea obținută a fost totuși mai mult fantastică decât veridică, mai mult stranie decât justă. Iar când literatura realistă, care istorisește, care consemnează, care transmite, a „atacat“ orașul ca pe o mare temă de roman, a făcut acest lucru fără adeziune, fără simpatie și fără poezie, ceea ce n-o împiedică totuși să ne ofere astăzi imagini pe care repeziciunea schimbării la față a Bucureștilor le-a transformat în documente...