Antichitate: stoicismul lui Zenon

Zenon s’a născut probabil în anul 336 la Kition, colonie feniciană din insula Cipru. Tatăl său, care era negustor, îi cumpără din Atena mai multe scrieri socratice, între altele Memorabilele lui Xenophon, care deșteptară gustul lui Zenon pentru filozofie. La vârsta de 22 de ani, venind în Atena pentru afaceri, Zenon făcu cunoștința cinicului Crates și se lăsă de comerț. Insă felul de trai al cinicilor nepotrivindu-se cu firea lui, el îi părăsi curând după aceea și urmă pe Stilpon din Megara, iar mai târziu pe platonicianul Polemon. In acelaș timp citea scrierile vechilor filozofi, în special ale lui Heraclit, al cărui sistem îl adoptă.

După douăzeci de ani de studii și meditații, formându-și un sistem de convingeri, Zenon adună câțiva discipoli pentru a le expune ideile sale. Ei se întruneau zilnic într’o galerie, care servise mai înainte poeților ca loc de întâlnire, și astfel școala lor luă numele de școala galeriei, în grecește stoikoi. Timp de 30 sau 40 de ani Zenon își desvoltă doctrina atât în convorbirile lui cât și în scris. El muri la vârsta de 72 de ani. Strășnicia moravurilor sale ajunsese proverbială. Se zice că Atenienii i-au ridicat monumente cu inscripția că vieața lui s’a conformat în totul filozofiei pe care a profesat-o.

Cel mai de seamă dintre discipolii săi, Cleant, fiind foarte sărac, căra apă pentru grădinari în timpul nopței și urma ziua lecțiunile lui Zenon. El avea spiritul cam greoi, din care cauză se făceau multe glume pe socoteala lui. Sub această aparență se ascundea însă o minte sănătoasă și o voință neînfrânată, așa încât la moartea lui Zenon fu ales ca șef al școalei. Chrysip, urmașul lui Cleant, organizează doctrina în mod definitiv, așa cum s’a păstrat în prima ei perioadă.

Inainte de a expune această doctrină e bine să observăm că nici unul din întemeietorii săi nu e Atenian din naștere. Ei sunt Greci de origine feniciană și din clasa săracă. Astfel se explică lipsa lor de respect față de opiniunile tradiționale și indiferența lor pentru artă. Ei se conduc în vieață fără a ține seamă de prejudecățile mulțimii și fără a se teme de ridicol. Din spiritul grec au adoptat mai ales gustul dialecticei, de care se îmbătară până la paradox.

Stoicismul răspunde, ca și epicurismul, aceleași nevoi morale: de a procura omului fericire. Ca și Epicur, Zenon se ocupă de fizică și de logică numai în scop de a constitui morala. Filozofia e ca o grădină: logica o îngrădește, fizica constitue pământul și morala, fructul. Spre deosebire însă de epicurism, școala stoică crede că cunoștințele nu provin numai din senzațiuni, ci sunt rezultatul unei forțe interne a omului, care se aplică impresiunilor primite din afară. Cunoștința se compune prin urmare din două elemente și tot astfel în natură există un element pasiv: materia și un element activ: forța. Această forță inteligentă se manifestă prin legile naturei; rațiunea constitue fondul însuș al omenirei, al naturei în genere și legea morală, legea vieței, constă prin urmare a trăi conform rațiunei – sau, ceeace e tot una pentru stoicieni, a trăi conform naturei. Omul care se conduce numai după rațiunea sa e perfect, virtuos, fericit; termeni identici, căci virtutea nu e altceva decât perfecțiunea morală și fericirea e sentimentul pe care-l are cineva despre propria sa perfecțiune. Toți stoicienii dela Zenon până la Epictet, după cum vom vedea, sunt de acord că virtutea e binele suprem, singurul bine. Intre virtute și bunurile pe care le prețuesc oamenii vulgari nu există măsură comună. Binele moral e totul, restul nu e nimic. Asemenea afirmație curajoasă pentru întâiaș dată se aude în lumea greacă. Nici Aristot, nici chiar Platon nu s’a ridicat atât de sus.

Spiritul grec nu prea se împacă cu ideile absolute; el a întemeiat întotdeauna morala pe considerațiuni utilitare. Explicația principiului stoic să nu se găsească oare în originea pe jumătate semitică a lui Zenon? Fapt e că acest principiu a deșteptat eroismul practic al unui Epictet și Marcu-Aurel, a însuflețit creștinismul și a inspirat imperativul categoric al lui Kant. Formularea lui rămâne o glorie neperitoare a stoicismului, cu toate paradoxele la care a dat naștere.

O aplicare sublimă a principiului stoic e că omul trebue să se conducă după rațiune fără a ține seamă de plăcerea sau durerea ce va urma. Binele și dreptatea trebuesc practicate, nu pentru că sunt utile, dar pentru că sunt raționale. Dreptatea e respectabilă în sine, prin însăși natura ei, în afară de orice considerațiuni individuale sau sociale: principiu adoptat apoi în dreptul roman. Cu dialectica sa îndrăsneață stoicul duce mai departe aplicația principiului, susținând indiferența complectă a faptelor, chiar și în privința urmărilor pe care le pot avea pentru alții. Valoarea morală a unui fapt depinde excluziv de intențiunea cu care a fost făcut. Virtutea constă în a voi binele, nu a face bine. Orice s’ar face cu gând bun, e bine. Evident, o exagerare.

Stoicul rămâne nepăsător față de plăcere sau de durere, față de bogăție sau sărăcie. Gloria și puterea publică nu-l tentează. Nici boala, nici moartea, nu-l neliniștesc. El e la adăpost de loviturile soartei și a oamenilor, căci și-a concentrat tot binele în fortăreața inviolabilă a voinței sale. Zenon și discipolii săi descriu cu entuziasm starea sufletească a omului ideal: el e bogat fără să aibă avere, rege fără de regat, mare și fericit, fiindcă n’are nevoe de nimeni și de nimic. Mulțimea oamenilor, dinpotrivă, legată de lucruri indiferente, târâtă de dorințe, e josnică și păcătoasă.

Virtutea fiind concepută astfel în afară de orice activitate externă, fiind redusă la buna voință, urmează că e indivizibilă. Nu există mai multe feluri de virtuți, după cum deosebeau vechii filozofi. Toate faptele conforme cu rațiunea sunt deopotrivă bune; cele contrare rațiunii sunt deopotrivă rele. Ciceron observă cu spirit că stoicul e un om care pune pe aceeaș treaptă crima de a-și omorî tata cu aceea de a tăia un cocoș! Deasemenea nu există nici grade în virtute: ori ești pe deplin virtuos, ori nu ești de loc. Cine nu-i înțelept, e nebun.