Natură: cântătoarele livezilor

Rar copil care să nu se fi îndeletnicit cu prinzătorile: o cușcă mai mare cu trei odăiți, pusă într-un vârf de copac. În odăița din mijloc stă ademenitorul, pasere care chiamă, un sticlete ori o cintiță. Odăile de pe delături au portițele deschise, date în jos, iar pe podea s-a presărat crupe, păsat ori sămânță de cânepă. Sticletele, ademenit de tovarășul închis, împins și de foame, vine pe creanga copacului, sare de colo colo, se uită, se sucește și se încumetă la cele din urmă să intre în lăuntru, să ciupească vreun fir de păsat. În mișcările lui a atins mecanismul prinzătorii. Clap! portița se închide. Speriat, se sbate, se lovește de gratiile cuștei, dar degeaba. E bine prins.

E mutat într-o cușcă mai largă, unde are de mâncare, de băut. Nu are încotro. Se obișnuește lesne; de necaz se pune pe cântat. Toată pasărea pe limba ei piere. Stigletele, Cintița, Scatiul și Florintele sunt păsăruicile care înveselesc natura și în vreme de iarnă. Care mai de care e mai frumos îmbrăcat. Fruntea o ține Stiglețul (Carduelis elegans), împestrițat cu toate culorile. Cercuri negre și roșii în jurul pliscului, ceafa neagră, obrajii negru cu alb, dau căpșorului lui rotund, cu doi ochi strălucitori, vioi, o drăgălășenie fără samăn. Cafeniu pe spate, albiu pe pântece, are pe aripi o dungă, lătuță, aurie, după care-l recunoști de departe. Când se lasă un stol de stigleți pe copacul înălbit de promoroacă, pare înflorit prin culorile vii ce sclipesc în bătaia razelor oblice ale soarelui abea răsărit.

Nici Cintița (Fringilla coelebs) nu se lasă mai pe jos. E însă mai uniformă la culoare. Pe cap poartă o scufie ca de catifea ocolindu-i ochii mari, vioi; îi lipsesc dungile de carmin. În schimb pe pântece pare că a trecut pe lângă teascurile cu drojdie de vin roș și s-a colorat pe pene. Și ea are, ca și stigletele, două dungi pe aripi, numai că una mai lată e albă și alta mai îngustă e gălbie.

Scatiul (Fr. spinus) samănă cu cintița, dar este mai alb-galbăn pe pântece; spatele e verde-galbăn, fiind încondeiat cu galbăn și pe aripi, ca și la vârful cozii.

Florintele (Fr. chloris) este pe piept cam de culoarea lămâiei, ca și muchea aripelor; pe restul trupului mai mult în apele măslinelor verzi.

Cel mai domol la mișcări, mai greoi la zbor, ținându-se mai mult spre pământ este florintele. Cel mai neastâmpărat este stiglețul. Nu ar putea sta locului o minută, Doamne ferește. Acum e ici, acum e colo, mereu strigându-și numele, stigliț, stigliț. Zboară ușor, în linii ondulate, dând repede din aripi. Nici scatiul nu este prea liniștit. Ai zice mai de grabă că e un pițigoi, așa se acațără de crengi; abea se ține de vârful unei rămurele, se lasă cu capul în jos, mereu cântând, mereu dând de veste unde se găsește. Pe cât e el de blând, pașnic, învățându-se ușor cu viața de prizonier, pe atâta cintița este bătăioasa, gâlcevitoare. Mai ales cintițoii sunt cei mai răi dintre păsărelele toate. În perioada ferbințelelor, în primăvară, nu-i rar să vezi căzându-ți la picioare doi cintițoi, care au început să se «păruiască» sus între frunze, dar s-au încleștat la bătaie așa de aprig, cât nu mai pot zbura și cad mototol la pământ. Când nu cântă, mereu îi auzi finc, finc, când mai ascuțit, când mai încet.

Cu toatele sunt meștere în facerea cuiburilor. Cu greu îți vine să crezi că o păsărică, nici cât pumnul unui copil de mare, e în stare în câteva săptămâni să croiască un cuib de toată frumusețea. Cea mai meșteră este Cintița, care după ce și-a găsit un loc potrivit, la locul de despicare a două crengi, se pune repede pe lucru. Cuibul ei e ca o sferă, tăiat la unul din poluri. Dar e atât de bine bătut, din fire de păr, paie, crenguțe, mușchi și pe dinlăuntru căptușit cu lână, puf, încât abea îl poți destrăma. Pe din afară nu vezi decât o grămadă de licheni sau frunzulițe uscate, așa încât ți se pare că e o nodâlcă din creangă. Mai meșter în arta ascunsului e scatiul. De jos nu poți să zărești unde e cuibul, așa de bine e îmbrăcat cu licheni și mușchi la fel cu acei care se găsesc pe copac.

La alte popoare este chiar credința că scatiul are darul să-și facă nevăzut cuibul. Stigletele și florintele, nu sunt mai puțin meșteri.

Numai ce vezi stigleții zburând în urma oilor și adunând de jos un fir de lână, pe care-l duce sus, la cuib, îl ține cu una din lăbuțe, iar cu pliscul mic, scurt, îl peaptănă, până ce scoate fir de fir și apoi tot cu plișcușorul lui îl împletește printre paie sau rădăcioare.

Pe cât e cântecul lor de plăcut, pe atâta însă sunt cam stricătoare. Hrana lor constă mai mult din semințe decât din insecte. Florintele, bunăoară, face mari daune la cânepa de toamnă, plăcându-i sămânța de cânepă. Iarna, când nu prea au ce mânca prin grădină, îi vezi îngrămădindu-se, bătându-se între ei, de la semințele de brustur. Stigletelui chiar i se spune prin unele părți din Bucovina și Scăieriu; pare ca o floare când își înfundă căpșorul în măciucile cu fructe ale brusturului, iar frumoasele culori ale penelor, spune povestea, că tot din obiceiul acesta de a se ține printre scaiuri le-a căpătat. Când Dumnezeu a chemat la sine toate paserile de pe fața pământului, ca să le deie haine potrivite, toate au alergat într-o suflare. Numai stigletele, încurcându-se printre spini, a zăbovit și a ajuns cel de pe urmă. Văzându-l așa de vioi, Dumnezeu, vesel de lucrul săvârșit, l-a stropit și pe el cu rămășițele din toate vasele de boiele. Și așa a eșit stigletele atât de împestrițat.