Călătorii: Chateaubriand în Bosfor

Am luat direcția către miazănoapte, lăsând în dreapta coastele Anatoliei. Briza s-a oprit o oră după răsăritul soarelui, am continuat vâslind. Lipsa vântului a ținut întreaga zi. Apusul s-a arătat rece și roșu, fără alte efecte de lumină. De cealaltă parte orizontul era cenușiu, marea de plumb și fără păsări; țărmurile îndepărtate păreau azurii, dar fără strălucire. Crepusculul a durat puțin și s-a prefăcut subit în noapte. La orele nouă vântul s-a ridicat dinspre răsărit și am pornit la drum. În ziua de 13, la reîntoarcerea zorilor, ne găseam lângă coasta Europei, în apropierea portului San Stefano, un țărm plat și nud. Se împlineau aproape două luni de când părăsisem capitala popoarelor civilizate și mă pregăteam să intru în capitala popoarelor barbare. Câte nu văzusem într-un timp atât de scurt! Cât de mult mă îmbătrâniseră aceste două luni!

La șase și jumătate am trecut pe lângă fabrica de pulbere, o construcție lungă și albă în stil italian. În spatele acesteia se întindea pământul Europei, neted și uniform. Satele, semnalate prin câțiva copaci, erau împrăștiate ici și colo; un peisaj ca din Beauce, după recoltă. Peste vârful acesta de țărm, curbându-se în formă de semilună înaintea noastră, puteau fi zărite minarete din Constantinopol.

La ora opt s-a apropiat de bord un caic. Cum eram aproape nemișcați de absența vântului, am părăsit feluca și am trecut cu însoțitorii mei în bărcuță. Am depășit extremitatea Europei, unde se află Castelul cu Șapte Turnuri, o veche fortificație gotică în ruină. Constantinopolul era învăluit în ceață, mai ales coasta Asiei; chiparoșii și minaretele vizibile prin brumă aveau aspect de pădure desfrunzită. Pe măsură ce ne apropiam de vârful seraiului, s-a ridicat vânt dinspre nord, care în câteva minute a măturat ceața ce învăluia tabloul; m-am trezit dintr-odată drept în palatul Comandantului Credincioșilor, ca prin magia unui djinn. În fața mea canalul Mării Negre șerpuia între coline încântătoare, asemeni unui fluviu superb – aveam în partea dreaptă pământul Asiei și orașul Scutari; țărmul Europei, la stânga, era scobit de un golf larg, plin de nave mari la ancoră, traversat de nenumărate ambarcațiuni mai mici, închis între două dealuri, ca două amfiteatre față în față, Constantinopol și Galata. Imensitatea acestor trei orașe etajate, Galata, Constantinopol și Scutari; chiparoșii, minaretele și catargele vaselor înălțându-se și amestecându-se pretutindeni; verdeața arborilor, culoarea albă sau roșie a caselor; marea albastră care se întindea sub ele și cerul azuriu desfășurat deasupra: iată ce admiram. Nu poate fi vorba de exagerare când se spune despre Constantinopol că oferă cea mai frumoasă priveliște a universului. (Eu unul prefer totuși golful Neapolelui.)

Am debarcat la Galata. Săreau în ochi agitația de pe cheiuri și mulțimea de hamali, negustori și marinari; aceștia semnalau prin coloritul divers al fețelor, prin feluritele vorbiri, veșminte și pălării, bonete sau turbane, că erau sosiți din toate părțile Europei și Asiei pentru a locui la granița dintre două lumi. Absența aproape totală a femeilor, lipsa transportului pe roți și haitele de câini fără stăpân au fost cele trei caracteristici aparte care m-au frapat pășind pentru prima dată în interiorul extraordinarului oraș. Cum nu se umblă decât în papuci, cum nu se aude zgomot de trăsuri sau căruțe și fiindcă nu există nici clopote, nici ateliere zgomotoase, e liniște neîntreruptă. Vezi în jurul tău mulțime mută care parcă încearcă să treacă neobservată, ascunzându-se de privirea stăpânului. Tot dai peste un bazar sau un cimitir, de parcă turci ar exista doar ca să cumpere, să vândă și să moară. Cimitirele lipsite de ziduri, așezate în drum, sunt crânguri magnifice de chiparoși, în care porumbeii își fac cuib... Pot fi descoperite ici și colo monumente antice, fără legătură cu locuitorii prezentului sau cu construcțiile noi de care sunt înconjurate, de parcă că au fost transportate în acest oraș răsăritean prin magie. Niciun semn de bucurie, nicio aparență de fericire nu se arată ochilor – ce puteam vedea nu era un popor, ci o turmă condusă de imam,  sacrificată de ienicer. Nici altă plăcere decât desfrânarea, nici altă durere decât moartea. Sunete triste de mandolină răzbat uneori din vreo cafenea și vezi copii dansând rușinos în milocul unui cerc de maimuțoi. Între carcere și temnițe se află un serai, Capitoliu al servituții; acolo un zbir sacralizat păstrează cu grijă legile primitive ale tiraniei. Închinătorii bântuie fără încetare în jurul templului, aducându-și capetele ofrandă. Nimic nu-i poate salva de sacrificare, sunt conduși de o putere fatală. Pe sclavi ochii despotului îi atrag precum privirile șarpelui hipnotizând păsările.

Dar avem atât de numeroase relatări despre Constantinopol încât ar fi o nebunie din partea mea să continui cu acest subiect. În Pera sunt mai multe hanuri asemănătoare celor din orașele europene; hamalii care mi-au înhățat bagajele m-au dus la unul dintre acestea...