Mitologie: Pallas Athena. Parthenonul

Caracterul ei fizic. Se povestea că Pallas Athena ieșise gata înarmată din creierul lui Zeus și că la nașterea ei natura întreagă se zguduise. «Zeus, cel dibaci la sfat, cântă un imn homeric, o născu din capul său venerabil, acoperită toată cu arme războinice, cu arme daurite și strălucitoare. La această vedere, toți zeii fură cuprinși de uimire și de respect. Deodată ea s-avântă repede din capul zeului purtător de egidă, învârtind în mână o lance de oțel. Marele Olimp se zgudui adânc de acel aprig avânt al zeiței cu ochii scânteietori: pământul răsună grozav, marea se clăti și valurile-i întunecate se ridicară. Pe cer fiul cel strălucit al lui Hyperion își opri în loc telegarii cei sprinteni la picior, până ce fecioara Pallas Athena luă armele divine de pe umerii ei nemuritori.» Născută cu armele în mâini, Athena era în primul rând o divinitate războinică. În această calitate, ea purta epitetele de Promachos, adică luptătoarea, și de Hippia, sau îmblânzitoarea de cai (cum figurează pe frontonul Parthenonului), și era considerată ca inventatoarea trâmbiței și a flautului.

Medusa. În calitate de zeiță războinică, ea purta ca arme, într-altele, coiful, pavăza și egida, având în mijloc capul nenorocitei Medusa. Aceasta fusese, după legendă, o mândră fecioară, care cutezase să se compare în frumusețe cu Athena și zeița se răzbunase cumplit: șerpi îi înlocuiră părul și solzi i se alipiră de cap, iar privirea-i groaznică împietrea pe oricine se uita la dânsa.

Nike. În relațiune intimă cu Pallas Athena era Nike, personificarea victoriei, cu care uneori se identifică. Acestei divinități triumfătoare atenienii închinară pe latura stângă a Acropolei un templu grațios, zis «Nike Apteros», adică Victoria lipsită de aripi, așa închipuită ca să nu poată părăsi niciodată cetatea. Victoria ținea o rodie în mâna dreaptă și un coif în cea stângă. La romani zeița Victoria era foarte venerată. Arta greco-romană o reprezenta înaripată cu o ramură de curmal sau cu o cunună de dafin.

Caracterul ei moral. Athena era în același timp zeița înțelepciunii și ocrotitoarea artelor pașnice. Ea reprezenta inteligența ce conduce pe oameni în război și în pace. Spre deosebire de Ares, zeul luptelor brutale, ea insufla porniri mai domoale și stratageme istețe. De aceea joacă un rost însemnat în Iliada, epopeea războinică a Greciei. Pe când Zeus privește din piscurile Olimpului luptele de sub zidurile Troiei, Athena se pogoară în mijlocul războinicilor, protejând pe unii din eroi ca Achile, Diomede, Ulysse. Când Titanii vor să ia cu asalt cerul, Athena vine în ajutorul lui Zeus și, acoperită cu egida și înarmată cu o lance, ea se luptă alăturea de părintele ei.

Athena, zeița păcii. În timp de pace, Athena este ocrotitoarea cetăților și a țărilor (numită atunci Polias), favorizează cultura, inventează pentru om lucrurile cele mai folositoare vieții (ca plugul, războiul de țesut etc.) și îl învață artele și industriile.

Arachne. Legenda despre Arachne, atât de frumos povestită de Ovidiu, se raportează la Athena în calitatea-i de țesătoare divină (Ergane).

Arachne era fiica lui Idmon din Colophon, care știa să vopsească lâna în purpură. Ea se făcuse faimoasă în țara ei, în Lidia, pentru marea ei dibăcie ca țesătoare și cusătoreasă: pânza de sub degetele ei era moale ca un nor și parcă colorată de natură. Se zice că Athena însăși o învățase, dar, în deșertăciunea ei, Arachne se credea mai presus decât zeița și hotărî să se ia la întrecere cu dânsa. Athena i se înfățișă mai întâi sub chip de babă cu toiagul în mână și o sfătui să se lase de gândul ei semeț; dar fata înfumurată râse și răspunse că nu se teme nici chiar de zeița însăși. Atunci Athena i se arătă deodată sub adevăratul ei chip și lupta începu. Minuni de artă ieșiră sub degetele lucrătoarelor îndemânatice. Pallas cosea pe o pânză daurită lupta-i cu Poseidon pe Areopag pentru domnia Atenei: zeii șed împrejurul lui Zeus, Poseidon izbește cu furca-i pământul, din care iese calul; iar zeița, înarmată cu pavăza și lancea, cu coiful și egida, izbește și dânsa pământul și zeii uimiți văd răsărind măslinul cel gălbui cu roadele sale. Toate acestea le brodase Athena, iar Arachne înfățișă, la rândul ei într-un șir de cusături, amorurile zeilor, răpirea Europei, pe Leda, Alcmena, Danae, Mnemosyna și brodase de jur împrejur un chenar aburos cu un amestec potrivit de iedere și flori. Zeița, de ciudă că nu putea găsi nici un cusur acelei pânze minunate, o rupse și prefăcu pe nenorocita țesătoare într-o insectă, ce-i purtă numele (păianjen se zice grecește Arachne).

Cultul ei. Cultul Athenei era foarte răspândit în Grecia, dar mai ales în cetatea ce-i poartă numele, în Atena. O legendă ateniană povestea că Poseidon, zeul mării, disputase zeiței posesiunea cetății și că Zeus hotărâse să fie a aceluia care va face orașului darul cel mai folositor. Atunci Poseidon, izbind pământul cu tridentul său, făcu să iasă un cal ager și încordat; iar Athena făcu să răsară un pom verde și stufos, măslinul. Acesta păru zeilor un dar mai folositor oamenilor și domnia cetății rămase a zeiței, care îi și dete numele ei.

Parthenonul. Pe Acropole s-afla Parthenonul, templul grandios al Athenei Parthenos (epitet care, ca și Pallas, înseamnă grecește «fecioară»), împodobit cu sculpturi din dalta lui Phidias și unde trona celebra statuie a zeiței.

Parthenonul, adică locuința fecioarei (statuia Athenei ocupând sanctuarul templului), cel mai celebru monument arhitectonic al antichității, a fost zidit sub Pericles pe Acropole în marmură pentelică de arhitecții Ictinus și Callicrat, sub înalta direcțiune a lui Phidias (447–437). Mai târziu fu prefăcut de bizantini într-o biserică a Sfintei Fecioare, iar sub turci, Parthenonul servi de geamie. Când cetatea Atenei fu împresurată de venețieni (1687), o ghiulea căzu în pulberăria așezată în Parthenon și tot mijlocul templului sări în aer. De la 1801–1814 lordul Elgin transportă o parte a sculpturilor la Londra, unde s-află și acum la British Museum. Astăzi clădirea măreață, deși în ruină, are totuși încă un aspect impunător: parte din sfărâmăturile ei s-au întrebuințat pentru edificii moderne, iar prețioasele-i ornamente sculpturale sunt parte împrăștiate în diferite muzee, parte grozav ciuntite. 

Să dăm o idee de acea bogăție plastică, în mare parte restaurată. Pe frontonul oriental figură nașterea Athenei, iar pe cel occidental zeița după victoria-i împotriva lui Poseidon. Pe metope era reprezentată, la răsărit, lupta Titanilor: Athena repezindu-se la luptă; la sud, Centaurii și Lapiții: atenienii cu Theseu vin în ajutorul lui Pirithous; la apus: victoria lui Theseu în contra Amazoanelor; la nord, dărâmarea Troiei cu aluzii la înfrângerea perșilor. Pe friză, procesiunea Panatheneelor: șir lung de figuri admirabile, călăreți, conducători de care, victime duse la altar, femei și fecioare purtând uneltele de sacrificiu...

Afară de acest splendid sanctuar, Athena Polias mai avea un alt templu, Erechtheion, consacrat în același timp și lui Poseidon: într-însul s-afla imaginea de lemn a zeiței (numită xoanon) care se credea căzută din cer. Și acest templu, ca și Parthenonul, a trecut prin cele mai curioase transformări: el a servit mai târziu ca biserică și apoi ca arsenal sub turci.

Panatheneele. Venerațiunea atenienilor pentru zeița lor tutelară se manifesta splendid în sărbătorile Panathenee, celebrate în al treilea an al fiecărei olimpiade, în onoarea Athenei Pallas. Atunci, pe lângă jocuri gimnastice, întreceri pe jos, alergări de cai și de care, concursuri muzicale și poetice, se făcea în ultima zi o procesiune solemnă, la care luau parte reprezentanți din toate triburile atice și din toate clasele societății. Fecioare alese purtau mantia cea albă (peplos) a zeiței, țesută de ele, la Acropole, unde îmbrăcau vechea statuie de lemn a Athenei. Alaiul se compunea din bătrâni și bătrâne purtând ramuri de măslin, războinici călăreți, flăcăi și fete (canefore) purtând în coșuri prinoasele de sacrificiu, servitoare încărcate cu ibrice și cu jețuri, iar în frunte pășeau preoții târând victimele oferite de metropolă și de colonii. Întregul acest cortegiu figurează pe admirabila friză a Parthenonului. Sărbătorile se terminau cu o hecatombă și cu un ospăț.

Minerva. La romani, Minerva fu din capul locului zeița înțelepciunii și de aceea fu de timpuriu identificată cu Pallas Athena. Dar Minerva conservă mult timp caracterul exclusiv de divinitate pașnică, ocrotitoarea artelor și a științelor ca și a industriei casnice: numai târziu, și prin analogie cu Athena, Minerva dobândi și un caracter războinic. În onoarea ei se celebrau la Roma, mai ales în martie, sărbătorile de 5 zile numite Quinquatrus, la care luau parte toate profesiunile liberale, oratori, artiști, medici, mai ales școlari și profesori (care primeau atunci onorariul lor sau minerval); tot atunci se dădeau și lupte de gladiatori.

Paladie. Primele imagini ale Athenei Pallas fură de lemn și, sub numele de Paladie, se venerau ca o garanție și ocrotire a cetății în contra dușmanilor ei. Se știe că troienii pierduseră orice speranță de scăpare când paladiul le fu răpit viclenește de greci. Și la Roma, în templul Vestei, se conserva un asemenea paladiu, «zălogul mântuirii romane și al patriei». Până astăzi vorba paladiu s-aplică lucrurilor ce sunt o garanție și o ocrotire pentru existența unei națiuni.

Reprezentațiuni artistice. Phidias, care a creat tipul Zeus Olympios, a compus și minunata statuie a Athenei Parthenos. Zeița sta acoperită cu lunga ei tunică, având pe piept egida cu capul Medusei; în partea de dinainte a coifului se vedea un sfinx și pe de laturi sgripțori; mâna dreaptă purta o Victorie înaripată și cea stângă ținea lancea de-a lungul corpului, pe când la picioarele statuii se încolăcea șarpele consacrat zeiței, iar pe jos era pavăza, pe care era sculptată o luptă de Amazoane (unde figurau Pericles și Phidias) și o gigantomachie. Reliefurile bazei reprezentau nașterea Pandorei în prezența a douăzeci de divinități. Toate părțile goale erau de fildeș, iar hainele, încălțămintele, aripile Victoriei și o parte a bazei erau de aur; în fine, nestemate în locul ochilor scânteietori ai zeiței («cea cu ochii azurii»).

Statuia chriselefantină a Athenei Parthenos s-a pierdut, ca și statua colosală de aramă a Athenei Promachos de pe stânca Acropolei, făcută tot de Phidias în amintirea victoriilor Atenei asupra perșilor: zeița era reprezentată în picioare cu coiful în cap, cu pavăza în mâna dreaptă și cu cea stângă învârtind o lance. Vârful lancei și coiful se puteau vedea din largul mării, statua fiind înaltă de cel puțin 70 de picioare.

Ca o imitațiune posterioară se poate considera statua din muzeul Capitolin: atitudinea plină de vioiciune aduce aminte de aceea ce figura pe frontonul Parthenonului și care înfățișa ivirea neașteptată a zeiței în mijlocul zeilor.