Simfonia pastorală

...Prima parte este intitulată Senzațiuni plăcute inspirate de vederea unui peisaj frumos. Păstorii încep a colinda câmpiile cu aerul lor molatec, cu fluierele ce se aud când în apropiere, când în depărtare; fraze încântătoare îți mângâie plăcut auzul, ca zefirul parfumat al dimineții, zboruri, ori mai degrabă stoluri de păsărele ciripind îți trec cu zgomot pe deasupra capului, iar din când în când atmosfera pare încărcată de aburi; nori întinși vin să ascundă lumina soarelui, apoi deodată se risipesc lăsând să cază peste câmpii și păduri valuri de strălucitoare lumină. Iată ce-mi închipui ascultând această bucată și cred că, cu toată greutatea de lămurită exprimare a instrumentelor, cei mai mulți auditori au putut fi impresionați în același chip.

Mai departe ajungem la Scenă pe malul pârâului... Autorul a creat fără îndoială acest adagio admirabil culcat în iarbă, cu ochii pe cer, cu urechile la vânt, vrăjit de mii și mii de dulci reflecte de sunete și lumină, uitându-se și ascultând în același timp micile valuri albe, scânteietoare ale pârâului sfărămându-se cu un sunet ușor de prundișul de pe maluri; e minunat. Unii au imputat autorului de a fi voit, la sfârșitul adagiului, să se audă pe rând și apoi împreună cântecul a trei păsări. ...Critica lor îmi pare dreaptă întrucât privește privighetoarea, a cărei cântare nu e tocmai reușit imitată; cântarea ei, nelăsând să se audă decât sunete inapreciabile ori variabile, nu poate fi imitată de instrumente cu sunetele fixe în același diapazon; dar mi se pare că în ce privește pitpalacul și cucul, al căror cântec nu are decât o notă pentru unul și două pentru celălalt, note curate și fixe, au permis prin acest singur lucru o imitație exactă și completă.

Acum, dacă se poate imputa muzicantului drept o copilărie de a fi voit să se audă întocmai cântarea păsărilor, într-o scenă unde trebuie să-și găsească locul toate vocile liniștite ale cerului, ale pământului și apelor, voi răspunde că aceiași obiecțiune ar putea fi făcută pentru că în scena furtunii imită, tot cu atâta exactitate, vânturile, trăsnetele și behăitul turmelor. Și Dumnezeu știe dacă îi va fi trecut prin cap unui critic vreodată să dezaprobe furtuna din simfonia pastorală! Să urmăm înainte: poetul ne duce acum în mijlocul unei Vesele adunări de săteni. Se dansează, se râde, întâi cu cumpătare; cimpoiul lasă să se audă un refren vesel, acompaniat de bas care nu știe să facă decât două note. Beethoven a voit desigur să caracterizeze prin aceasta pe vreun bătrân țăran neamț, urcat pe un butoi, înarmat cu cine știe ce rablă de instrument...

De câte ori oboiul intonează cântecul său naiv și vesel ca o fată gătită pentru horă, basul cel stricat vine să-și sufle cele două note; dacă fraza melodică modulează, basul tace, își numără liniștit pauzele... Acest efect de un comic foarte reușit, scapă aproape complet atențiunii publicului. Dansul se însuflețește devine nebunatic, zgomotos. Ritmul se schimbă; o arie greoaie în doi timpi anunță sosirea muntenilor cu cizme grele; partea întâi în trei timpi reîncepe mai însuflețită ca niciodată: totul se amestecă, din ce în ce mai cu vioiciune; părul femeilor începe să se resfire pe umeri; muntenii au adus cu ei veselia lor zgomotoasă și caraghioasă; unii bat din palme, alții strigă, aleargă, se aruncă unii peste alții; e o adevărată furie, o turbare... Când deodată bubuitul tunetului în depărtare vine să îngrozească câmpeneasca petrecere, punând pe fugă pe dănțuitori.

Furtună, trăsnete. Deznădăjduiesc de a putea da vreo idee asupra acestei bucăți extraordinare; trebuie s-o auzi pentru a-ți putea da seama de gradul de adevăr și de sublim pe care-l poate atinge muzica descriptivă în mâinile unui om ca Beethoven. Ascultați, ascultați la vijeliile acele de vânt încărcat de ploaie, la bubuiturile surde ale basurilor, la fluieratul ascuțit al piculinelor ce ne anunță o furtună grozavă pe cale să izbucnească; uraganul se apropie, crește mereu; o imensă linie sonoră cromatică, pornită din înălțimea instrumentației, vine să-și caute loc în ultimele adâncuri ale orchestrei, își agață basurile, le trage după ea, reurcându-se în clocote, ca un vârtej ce răstoarnă totul în drumul său. Atunci izbucnesc tromboanele, tunetul timpanelor își dublează puterea; nu mai e nici ploaie nici vânt, ci un cataclism îngrozitor, potopul universal, sfârșitul lumii.

În adevăr, îți vine amețeală și multe persoane ascultând această furtună nu-și mai dau bine seama dacă emoția ce simt este o plăcere sau o suferință. Simfonia se termină cu Mulțumirea sufletească a țăranilor după ce se face iar vreme frumoasă. Totul devine iar râzător, păstorii apar iarăși, se răspândesc peste dealuri să-și adune turmele risipite; cerul e senin; șuvoaiele se scurg încetul cu încetul; liniștea renaște, și cu ea renasc cântările rustice, ale căror melodii dulci aduc odihnă sufletului zdruncinat și înmărmurit de măreața grozăvie a tabloului din urmă...

(Hector Berlioz – Simfoniile lui Beethoven, trad. Maximilian Costin;
ilustrație: pagină din manuscrisul simfoniei, 1809)